Aparitia „rumânilor” pe teritoriul vechilor daci

Vă așteptăm comentariile și pe pagina de Facebook.

Au fost dacii latinizați, așa cum spune istoria oficială ? Poporul român a apărut în urma fuziunii celor două popoare, dacii și romanii ? Și cine erau acești romani ? Limba română este mama limbii latine sau derivă din ea ? Atâtea întrebări și nici un răspuns oficial. Nu încă !

Momentul precis în care s-a format poporul român este foarte putin cunoscut în istoriografie, din cauza putinelor izvoare scrise din perioada evului întunecat care a urmat antichitatii târzii. Abia la câteva secole de la retragerea aureliana din Dacia romana aflam date despre o serie de localnici care nu-si spuneau nici daci, nici romani, ci „rumâni” în urma unei sinteze dificil de descifrat.

Istoria originii poporului român este în continuare o tema generoasa de cercetare pentru specialisti. Putinele dovezi si marturii clare privind formarea ”rumânilor” au dat nastere controverselor, uneori motivate si de interese nationaliste sau politice, în special în perioada interbelica.

Se banuieste ca poporul român s-a format undeva în anii de început ai evului mediu, prin amestecul dintre autohtoni si nou-venitii în urma migatiilor intense din antichitatea târzie si evul întunecat, de pe tot cuprinsul spatiului carpato-danubiano-pontic.

Românii sunt atestati clar si fara niciun dubiu abia în secolele XII- XIII în special de cronicari maghiari sau slavi. Exista însa câteva izvoare scrise foarte vechi dublate si de o serie de cercetari arheologice care pot servi unei posibile reconstituiri a epopeii formarii poporului român.

De la ultimii daci la primii români, o tacere de câteva secole

Odata cu anul 275 d HR se încheia istoria Daciei Romane la nord de Dunare. Practic, în acel an, administratia, armata si toti cetatenii romani care doreau sa treaca la sudul Dunarii au fost mutati de împaratul Aurelian în provincia romana Moesia. Motivele erau multiple si lesne de înteles. Dacia, acel teritoriu pe care astazi se afla România, a fost locuita de triburile barbare ale geto-dacilor. Acestia au fost cuceriti de Traian în decursul a doua razboaie grele, terminate în 106 d HR cu ocuparea unei parti a Daciei, corespunzatoare Transilvaniei, Banatului, Olteniei si a unei parti din Muntenia actuala. Era cea mai importanta zona a regatului dac condus de Decebal. Si asta fiindca aici se afla capitala Sarmisegetusa, centrul spiritual si politic al Daciei. Dacia îngenuncheata a fost transfomata de Traian în provincie romana.

Erau însa triburi geto-dace, numiti ”dacii liberi„ care au ramas necuceriti în afara granitelor imperiului, în zone precum Moldova, Maramures si o parte a Munteniei. În special dacii nordici, temutele triburi ale costobocilor si ale carpilor, alaturi de triburile germanice ale gotilor au dat un asalt de mai bine de un secol asupra Daciei romane si a provinciilor sud-dunarene.

Roma, confruntata cu propriile probleme, abia facea fata acestor expeditii cumplite de jaf. Tocmai din aceasta cauza, împaratii romani care nu mai aveau vitalitatea, autoritatea si geniul lui Traian, s-au trezit incapabili sa apere provincia Dacia. Pe teritoriul ocupat de romani se aflau orase importante, precum Apulum, Napoca, Potaissa sau Romula. Era practicate mestesuguri, agricultura si extragerea aurului la Alburnus Maior. Era o provincie importanta, dar imposibil de aparat în fata atacurilor masive ale barbarilor, printre care se regaseau si dacii liberi.

Provincia a încaput pe mâna barbarilor, de facto, înainte de retragerea oficiala.

Mai precis în perioada 260-268, Gallienus pierde Dacia în fata invaziilor germanice. ”Traian i-a învins pe dacii lui Decebal si a transformat în provincie romana teritoriul Daciei de dincolo de Dunare; aceasta are de jur împrejur un milion de pasi, dar în timpul împaratului Gallienus ea a fost pierduta”, scria Rufus Festus în „Scurta Istorie a Imperiului Roman”. A urmat apoi decizia lui Aurelian de a retrage toate trupele ramase, dar si ramasitele de administratie romana, scapate de furia atacurilor barbare, dincolo de Dunare. Fluviul, era o frontiera solida, aparata de numeroase puncte fortificate. Totodata Aurelian nu mai dorea sa se complice cu o provincie roita de barbari, fiind ocupat si cu luptele din Orient. Asa ca în perioada 271-275 retrage tot ce înseamna administratie si armata romana din Dacia, în provincia sud-dunareana Moesia.

„Deoarece toata Ilyria si Moesia erau devastate, si numai spera sa o mai poata pastra, el a golit provincia Dacia, pe care o crease Traian dincolo de Dunare. Romanii pe care i-a scos de pe ogoarele si din orasele Daciei i-a asezat în partea de mijloc a Moesiei.”, scria istoricul latin Eutropius. În Moesia, la sud de Dunare, Aurelian face doua Dacii, Mediteraneea si Ripensis. Au mai urmat câteva tentative ale împaratului Constantin cel Mare care în anul 326 trece la nord de Dunare si îi pacifica pe germanii si iranienii care controlau teritoriul fostei provincii Dacia.

„În acest an, Constantin, victoriosul si preacucernicul, a pornit cu oaste împotriva germanilor, sarmatilor si gotilor si a dobândit o izbânda temeinica cu ajutorul crucii”, scria în secolul VIII, Theophanes Confessor.

Cu toate acestea, stapânirea romana nu se mai instaura la nordul Dunarii. Din acel moment, ceturilor istoriei se lasa si asupra populatiilor ramase la nord de fluviu. Oficial ele ca si pamântul pe care locuiau au fost oferite de romani, triburilor gotilor, care primeau calitatea de foederati ai Imperiului. Nimeni nu stie cu certitudine, când populatiile, daco-romane, dacice amestecându-se cu noii veniti au devenit ”rumâni„.

Populatii amestecate de goti, slavi si daci

Daca izvoarele scrise tac în ceea ce priveste formarea treptata a poporului român în perioada secolelor III-IX d HR, istoricii arata ca exista însa o serie de dovezi arheologice care arata o continuitate de locuire pe teritoriul carpato-danubiano-pontic dar si urmele unei etnogeneze complexe în care sunt implicate multe populatii în functie de sferele de influenta si de zona geografica. În primul rând este vorba de asa numita cultura Sântana de Mures-Cerneahov.

Mai precis este vorba despre o imixtiune de culturi si populatii care au ajuns sa locuiasca împreuna pe un areal întins. Numele culturii a fost evidentiat de localitatile eponime, din Transilvania si respectiv Ucraina. Existenta acestei culturi este dovedita de aproape o mie de asezari si cimitire descoperite pe un arel urias, din Transilvania pâna în Ucraina, Moldova, Basarabia si o mica parte din Belarus.

Propriu-zis aceasta cultura, specifica în primul rând spatiului carpato-danubiano pontic, arata continuitatea locuirii acestei zone inclusiv dupa retragerea aureliana, în secolele III-V d HR dar poate oferii si indicii privind o posibila imixtiunea etnica care a dus la formarea populatiilor pre-românesti. Din noul conglomerat faceau parte autohtonii daci în special triburile carpilor si ale costobocilor, dar si dacii romanizati din Transilvania, peste care s-au asezat valurile de goti germanici. În cadrul acestei imixtiuni culturale este dovedita si participarea iranienilor, adica a triburilor sarmate.

”Asezati în zonele silvostepei, între gurile Dunarii si pâna în Ucraina, gotii au început dupa mijlocul secolului III devastatoare expeditii în provinciile orientale si balcanice ale Imperiului Roman. În acelasi timp au intrat într-o fertila interactiune culturala cu populatiile mai vechi ale regiunii,mai importante fiind grupurile de neam dacic, costobocii, carpii si populatiile sarmatice, receptând, de asemenea numeroase influente romane. Rezultatul a fost o sinteza culturala stabila si uniforma pe un teritoriu vast, pe care arheologii au botezat-o ”cultura Sântana de Mures-Cerneahov„”, scria Coriolan Opreanu în „Sfârsitul Culturii Sântana de Mures în Transilvania: Cultura ”Sfântul Gheorge” sau „Orizontul Post-Cerneahovian”.

Aceste populatii au trait si creat împreuna, erau agricultori, crescatori de animale si razboinici, existând un amestec cultural, militar si poate etnic între germanici,daci si iranieni. Una dintre cele mai interesante dovezi ale acestei culturi, sunt cele scoase la iveala în anii 80 de renumitul arheolog botosanean Octavian Sovan, în localitatea Mihalaseni, judetul Botosani. Acolo au fost descoperite peste 520 de morminte ale unei populatii amestecate de germanici, daci si sarmati. Acestia au trait împreuna în nordul Moldovei, mai bine de un secol, de la retragerea aureliana si pâna dupa invazia hunica.

Populatii romanizate si proto-români

În lipsa unor izvoare scrise precise privind populatiile din Dacia Romana, ramase dupa retragerea aureliana, tot descoperirile arheologice atesta continuitatea unor populatii pe teritoriul Transilvaniei si al Olteniei în special. Dovezile sunt arhicunoscute, referindu-ne în special la inscriptii funerare si la obiecte de cult paleo-crestine. Automat nu mai putea fi vorba de urbanizare în spatiile vaste, controlate de barbari în fosta Dacie romana, predominând ocupatiile pastorale si agricole. Însasi peste aceste populatii daco-romane din fost provincie romana la fel ca si în zonele necucerite de Traian si urmasii sai, s-au asezat valuri de migratori care au stapânit pe diferite perioade, populatiile autohtone, ducând la noi si noi adaosuri culturale si poate etnice.

„Peste populatia romanizata s-au asezat succesiv sau concomitent, sarmati,germanici (goti, gepizi, longobarzi), turanici (huni,avari), slavi, protobulgari, bizantini si, în fine, ungurii de neam finougric, toate acestea petrecându-se între secolele III si IX d HR”, scria Ioan Aurel Pop, în ”Istoria Transilvaniei Medievale”.

Mai mult decât atât, desi erau populatii sedentare, comunitatile romanizate, în cautare de resurse ”roiua” catre zonele care nu au fost niciodata sub stapânirea imperiului, precum Moldova, de exemplu. Astfel aceste populatii au ajuns sa se amestece aproape pretutindeni în spatiul carpato-danubiano-pontic arata istoricul Ioan Aurel Pop.

”Dupa retragerea aureliana (a armatei, a autoritatilor civile, a celor bogati etc.), romanitatea a iradiat nestânjenita spre est, nord si vest, comunitatile extinzându-se prin roire în viitoarea Moldova, în Maramures, în Crisana si chiar mai departe. Mai întâi era nevoie de hrana pentru turme, de locuri de varat si de iernat, iar apoi, din cauza rapidei secatuiri a pamântului lucrat, erau necesare mereu noi suprafete, virgine, numai bune de cultivat. Asa ca daco-romanii si românii timpurii au roit mereu, initial la câtiva kilometri de vechea vatra, pentru întemeierea unui nou sat si asa mai departe”, preciza istoricul clujean în ”Dacii si romanii” în Revista ”Cultura”.

Totodata în secolul VII, peste teritoriul spatiului carpato-danubiano-pontic se revarsa si triburile slavilor, atestati la fel arheologic prin obiecte sau asezari. Unele dintre aceste asezari întarite sunt chiar mixte, slave si pre-românesti precum cea de la Fundu Hertii, unde se pare ca cele doua etnii coexistau. De la daci, romani, goti, slavi si iranieni la ”rumâni” În câteva secole de locuit acelasi spatiu, prin ”roiri„ de populatii daco-romane si migratii masive germanice sau slave, plus elemente turanice precum cumanii sau pecenegii în sudul Moldovei, Oltenia si Muntenia, s-a format o noua populatie.

Totodata istoricii, precum Ioan Aurel Pop, arata ca poporul român s-a format atât la nord cât si la sud de Dunare, ca parte a romanitatii orientale. Existenta acestei noi populatii, numita de unii ulak, de altii valahi,balak este dovedita deja în secolul IX-X atât de izvoare scrise dar mai ales de o serie de descoperiri arheologice. Astfel veche cronica turceasca din secolul IX numita generic „Oguz-name” si care descrie povestea hanului cuman Oguz, face referire la o populatie din spatiul carpato-danubiani-pontic numita ulac, asemanatoare ca forma cu valah. ” Când Kipceak a crescut mare si a devenit voinic , tarile rusilor, românilor (Ulac) maghiarilor si baschirilor i-au devenit dusmane.”, se arata în cronica.

Mai apoi celebra este cronica lui Anonymus, probabil din secolul XI sau XII, care atesta prezenta românilor sau mai precis a vlahilor, prezentati drept ”blachus” în zona Transilvaniei, mai ales explicit prin cneazul Gelou din centrul regiunii, despre care spune clar ca este ”un oarecare român”(quidam blachus). Mai mult decât arata si realitatea etnica a zonei, Gelou, stapânind peste români si slavi, o populatie amestecata. Tot din relatarile lui Anonymus, rezulta ca vlahii locuiau în toata regiunea, desi cu lideri bulgari sau chazari, asa cum este banuit a fi Menumorut sau Glad. În orice caz, atunci când ungurii au ajuns în secolul X sa atace Transilvania au gasit aici un popor român, deja format. La fel si cumanii în Moldova secolului al IX lea, asa cum indica ”Oguz Name„.

Urmeaza apoi si alte marturii despre aceasta populatie, cu variantii specifice de limba, în cronicile rusesti vechi. Despre prezenta vlahilor scrie si eruditul german Rudolf din Ems, la mijlocul secolului al XII lea, în poemul sau ”Weltchronik”. Rudolf din Ems îi numeste ”vlahii cei salbatici„ si locuitori ai tarii de dincolo de muntii cu zapada.

Vlahii si un lider puternic al lor sunt prezenti si în Cântecul Nibelungilor, redactat probabil la mijlocul secolului al XII lea, dar cu variante banuite înca din secolul al X lea. Aici se vorbeste despre un duce Ramunc, care stapânea în tara vlahilor. ”Aici era ducele Ramunc, din tara vlachilor, cu sapte sute de oameni venise el în graba. Ca pasarile zburatoare se vedeau ei sosind”, se arata într-o traducere al poemului german. Jans Enikel, un alt erudit german îi aminteste la rândul sau pe vlahi la mijlocul secolului al XIII lea. De altfel din acest moment, vlahii sunt tot mai des pomeniti.

Tocmai de aceea se presupune ca poporul român s-a format în secolele evului întunecat, a migratiilor, începând cu secolul III-IV pâna catre secolul VIII-IX, chiar X d Hr. Dovezile scrise, sunt completate de cele arheologice, prin culturile evului mediu timpuriu de pe teritoriul spatiului carpato-danubian, precum Cultura Dridu pentru secolele X-XI, dupa statiunea eponima din Ialomita, dar care s-a întins din sudul României pâna în Moldova.

” Cultura Dridu trebuie înteleasa pentru mediile de caracter rural ale secolelor VIII-XI„, preciza reputatul cercetator Ion Nestor. De altfel în sutele de asezari Dridu s-au gasit numeroase unelte agricole si cereale carbonizate, semn al unor comunitati sedentare, agricole. De altfel specialistii considera ca aceasta cultura Dridu este una dintre primele manifestari ale culturii si civilizatiei noului etnos cristalizat în acest spatiu, si anume poporul român. Mai veche totusi decât cultura Dridu a fost atestata cultura Ipotesti-Cândesti, creatie tot a acestui popor care se forma în acest spatiu. Mai precis, cultura Ipotesti-Cândesti raspândita de la Nistru pâna la Muntii Balcani, cu diferite aspecte regionale este considerata caracteristica pentru secolul al VII lea d Hr.

Totodata cronicile medievale occidentale arata ca era binecunoscuta povestea formarii românilor pe acest teritoriu si mai mult decât atât se arata ca doar strainii le spuneau vlahii, valahi, blachi,ulaki. Ei însisi îsi spunea „rumâni„.

”Lasând de o parte nenumaratele cuvinte pe care valahii le au întocmai si cu acelasi înteles ca în limba latina si în dialectele italienilor, când întreaba ei pe cineva daca stie sa vorbeasca pe limba valaha spun: «Oare stii româneste?», sau când întreaba daca este valah, îl întreaba: daca este român”, preciza Anton Verancsics în secolul al XVI lea.

Acelasi lucru îl arata si italianul Francesco della Valle în acelasi secol, spunând ca valahii, ”se denumesc romani în limba lor”. Exista de altfel o abundenta de astfel de precizari, la numerosi cronicari italieni, unguri sau germani.

(Articol citit de 456 ori)
Voteaza articolul !
[Voturi: 5 Media: 5]

Vă așteptăm comentariile și pe pagina de Facebook.

0 1

Abonează-te prin mail:

Delivered by FeedBurner