Blestemul comorilor lui Decebal

 

Morţi suspecte, torturi şi crime înfăptuite în miez de noapte, aventuri mai ceva ca în Vestul Sălbatic, toate având drept ţintă tezaure de aur vechi de aproape 2000 de ani! Cronicile austriece de după anul 1500 surprind trepidant, ca nişte veritabile anchete poliţiste, descoperirea de către ţăranii români, a primelor mari tezaure dacice, în jurul Munţilor Orăştiei. Comori de nepreţuit, ascunse în apa Streiului şi dispărute, misterios, “pe apa Sâm­betei”, în numai câţiva ani. Am mers şi noi pe malul Sargeţiei (numele dacic al apei), în căutarea poveştilor cu comori şi a bles­temelor ce i-au urmărit pe cei ce le-au găsit şi şi le-au însuşit, deopotrivă… –

Febra aurului

Pe la 1800 şi ceva, legenda trecuse până dincolo de Ocean. Se spunea că undeva departe, în Transil­vania, într-un colţ de imperiu, găseşti aur la tot pasul. Nu trebuie decât să scurmi în pământ. Înainte ca legenda sângerosului conte Dracula să înfier­bânte ima­ginaţia publi­cului american, poveş­tile despre “fe­bra auru­lui” din Ardeal au ţinut prima pagină a presei de peste Ocean, cot la cot cu ne­bunia căutătorilor de aur din Alaska. “Toa­tă lumea e înnebu­nită după aur în Tran­sil­vania, «Febra au­ru­lui» e mai ceva decât se po­menise la noi, prin Alaska, pe la 1820!”, se minunau reporterii ame­­ricani de ştirile aduse de pe bătrânul continent de tot felul de călători şi aventurieri, ce străbă­tu­seră “Estul Sălbatic” al Euro­pei. Era, acolo, în Transilvania, un munte de aur, iar de atâta prea­plin, aurul dădea pe dinafa­ră, în albiile râu­rilor, de unde îl puteai culege cu mâna!

Blestemul comorilor lui Decebal,istoria dacilor,comorile dacilor,Decebal

Şi asta încă nu era totul, pentru că tot acolo, în Ardeal, puteai găsi, dacă dădea norocul peste tine, bucăţi din fabuloasele comori ascunse ale lui Decebal, regele bravului neam antic al dacilor. Tezaure cum nu s-au mai pomenit, zeci şi zeci de mii de bani de aur dosiţi în albiile râurilor ori în peşterile din munţii sacri ai dacilor! Dar nici Ardealul nu ducea lipsă de nebunia comorilor. Puteai să numeri pe degete satele în care nu circulau poveşti despre aurul ascuns în ruinele unor cetăţi, în gorgane sau în peşteri, povestea, în 1921, istoricul Iulian Marţian, în studiul său “Comori Arde­lene”, apărut în scorţosul “Buletin al Societăţii Nu­mis­matice Române”.

“Dar nu este dat oricărui pământean de rând să poată pătrunde la ele, căci cele mai multe stau sub paza duhurilor necurate, şi dacă întâmplător le gă­seşte un om mai slab de fire, acela trebuie să moară de moarte năpraznică. Altele, iarăşi stau sub afuri­senie, şi cei ce le găsesc se nefericesc din cauza lor, până în a şaptea viţă. Când se apropie apoi primă­vara, cu indiciile cele mai neîndoelnice ale flăcărilor albastre cari se ridică din comorile ascun­se, mulţi oameni veghiază în tovărăşie nopţile senine, şi când se arată mult dorita flacără, aleargă la faţa locului şi împlântă semne în pământ”.

Vânătoare de kosoni

Până să treacă Oceanul, veştile despre “febra auru­lui” din Ardeal ajunseseră, însă, la urechile înalţilor responsabili regali de la Viena. Pentru a potoli iste­ria dar, mai ales, ca să-şi însuşească tezaurele descoperite la tot pasul, împăratul a trimis armată în Transilvania, ca să-i ia “la bani mărunţi” pe toţi cei despre care se bănuia că ar fi găsit şi dosit kosoni de aur. “Am citit documentele de pe la 1800, când arma­ta imperială vine în zonă să reglementeze problema aurului care se găsea pe rupte între Orăştie şi Sebeş. Toţi cei ches­tionaţi dăduse­ră peste câte ceva – unii peste tezaure întregi! – iar interogatoriile armatei aus­triece ne arată, punct cu punct, unde, cum şi ce s-a găsit. Popa din Ocolişu Mic dosise kosonii în iconostas!

Un alt ardelean fugise în Valahia. Acolo îşi tranzac­ţiona el aurul, era, proba­bil, mai puţin riscant decât în Im­periu. Ghinionul a fost că i-au găsit în casă o că­ciulă de tip valah, şi atunci mi ţi l-au luat la între­bări…”, îmi poves­teşte, amuzat, numismatul şi isto­ricul clujean Cristian Găz­dac. E plin Ardealul de ast­fel de poveşti, care amu­zante, care terifiante, legate de comori, dar nicăieri ele nu sunt mai vii decât în Ţara Haţegului, în jurul Gră­diştei sacre a lui Dece­bal. De fapt, “febra aurului” începuse în Ardeal cu mult mai devreme de 1800, imediat ce romanii părăsiseră Dacia prădată de toate bogăţiile ei aflate la vedere. 160 de tone de aur şi 300 de tone de argint spun istoricii antici că ar fi cărat la Roma învingă­torii. 2.000 de ani mai târziu, adevăratele co­mori ale lui Decebal con­tinuă încă să iasă la iveală…

Aurul lui Decebal, în ograda lui Cânde

“Cred că marea ne­bunie a început după ce s-a aflat despre comoa­ra descoperită de cei din fami­lia Kendeffy”, spu­ne Cristian Găzdac. Se poves­teşte că pe la ju­mă­tatea anilor 1500, du­pă ce fami­lia Kendeffy redevenise proprietara fostei cetăţi de pe dealul Orlea, de la Subcetate, într-o zi, nişte iobagi ai contelui cărau piatră de râu pentru a consolida zidurile. Deodată, unul dintre ei alunecă pe spate, ţipă scurt, după care fu înghiţit de apă. Ceilalţi se trag, speriaţi, pe mal. Apa intra parcă sub pământ, iar în câteva minute, cursul râului s-a schimbat, lăsând la vedere, în albie, o spărtură, într-un fel de acoperiş boltit.

La început speriaţi, apoi curioşi, iobagii lărgesc spărtura şi rămân înţepeniţi de emoţie, în faţa a ceea ce li se arată privirii: leşul omului căzut prin spărtură zăcea peste un morman de monede de aur şi de argint, iar de jur împrejur străluceau pietre preţioase şi podoabe regeşti – brăţări în formă de şarpe, co­lane grele, paftale şi broşe, sloiuri mari de aur, bulgări şi grămezi de bare de metal ne­prelucrat. Vreo doi feciori îşi pierd minţile. Iau în desagi cât încape, îşi leagă cămăşile la mâneci şi le umplu cu podoabe, iar apoi, ur­când pe cai, dispar fără urmă. Ceilalţi, la în­dem­nul bătrânilor, iau şi ascund cât pot pe sub bolovanii mari de pe malul Streiului, iar apoi îl cheamă pe vătaf. Aurul e imediat confiscat de la iobagi şi ajunge la contele Kendeffy.

“Stătea contele Gabriel pe jilţul de lemn, în curtea sa nobiliară de la Râu de Mori, şi privea în gol spre cele patru care pline de bogăţii care fuseseră dezvelite de vătaf în faţa sa. Mintea, pur şi simplu, nu putea să cuprin­dă mărimea comorii! Nu putea înţelege cum de întâmplarea îl favorizase tocmai pe el. De acum, doar cerul era mai sus decât putea el ajunge! A renunţat pe dată la cetatea de pe deal şi s-a hotărât să ridice palat falnic în vale, lângă vechea mânăstire din Sântă­mărie. O puse pe Vanesca, soţia lui, să-i facă ochi dulci generalului Castaldo, de la Deva, şi să îl mo­mească cu o parte din comoară, pentru a intra, prin intermediul său, în graţiile împăratului Ferdi­nand.

Două care întregi, jumătate din comoară, fu nevoit să dea pentru a ajunge sfetnic împărătesc, dar visul fusese atins. Din nou, neamul mândru al Cân­deştilor conta în Transilvania. Erau acum mai sus de­cât strămoşii cei viteji, iar titlurile nobiliare aveau să vină unul după altul”, povesteşte cu patos pasiona­tul culegător de legende Dacian Muntean. La Sântă­mărie Orlea, pe vechiul castel, noul blazon al familiei, pus de Gabriel Kendeffy, cu cei doi arcaşi ţanţoşi ce-l moşteniseră pe ciobanul arcaş al valahilor Cândeşti, aminteşte şi azi de ridicarea marii familii nobiliare pe seama comorii lui Decebal.

Moş Ilie Adam şi Gheorghe Şincai

Despre ce conţinea, de fapt, comoara găsită de iobagii lui Gabriel Kendeffy nu a rămas nicio infor­maţie istorică. În curgerea lui molcomă, Streiul nu face decât să întărească şi mai mult misterul. “Aco­lo, în Strei, undie să întâlnieştie cu Murăşu, zice-se că s-or găsit, demult, comori. Apăi mulţi or mai vinit să sape şi să mai cotie pe aici, da’ n-or dat decât de oale şi ulcele”, îmi povesteşte moş Adam Ilie, cel mai bătrân om din Subcetate. Are casa chiar acolo, sub cetatea la care trudeau iobagii lui Kendeffy, şi a trăit o viaţă întreagă cu poveştile despre comorile lui Decebal. Prin spatele curţii lui au urcat, ani la rând, arheologii, iar mai încoace “vânătorii de comori”.

A văzut cu ochii lui marile lucrări de amenajare de pe râul Strei, de pe vremea lui Ceauşescu, şi se miră că în atâţia ani, nu i-a fost dat să vadă şi el un tezaur de aur, pre­cum cele din poveştile bă­trânilor din sat. Moş Adam mă îndrumă să ţin cursul Streiu­lui, până dincolo de satul Pe­tros, dacă vreau să văd locu­rile pe unde-şi vor fi ascuns dacii comorile. Pornesc, ale­ne, de-a lungul apei. E o zi luminoasă de vară, iar soarele amiezei sclipeşte ca aurul prin­tre pietrele râului. Mă aşez sub o salcie umbroasă şi încerc să îmi imaginez cum se speteau iobagii lui Kendeffy ca să scoată pietroaiele din Strei. Şi cum, cu câţiva ani înaintea lor, alţi ţărani au făcut o descoperire cu adevărat epocală.

Ţin în mâini “Hronica românilor” a lui Gheorghe Şincai. Sobrul istoric din Şcoala Ar­deleană scrie cu nedisimulat entu­ziasm despre găsirea unei mari co­mori, de parcă el însuşi ar fi văzut sclipirea ademenitoare a aurului în unduielile părelnice ale apei Streiu­lui. Citez: “Frumoasă istorie scrie Lazie despre nişte români şi o parte a vistieriei de Decebal, celei neafla­te de împăratul Traian, ascunse supt albia Streiului, zicând: o parte a vistieriei acestuia, în numitul râu Sargeţia, pre care românii îl cheamă Streiu, s-au aflat prin întâmplare. Mergeau nişte pescari români cu şeicile din Mureşu în Streiu şi, le­gându-şi luntrile cu un trunchiu, au zărit că sclipeşte ceva. Vrând să scoată din apă aceea ce stricase prin rădăcinile lemnului şi cercând mai de adinsul au aflat şi mai mulţi galbeni, mai cu seamă de ai lui Lisimahu, craiul Traciei, cu inscripţie grecească. Cum am înţeles din oameni vrednici de credinţă, la 400.000 de galbeni şi mulţi sloi de aur au aflat.

Du­cându-i aca­să şi împăr­ţindu-i pes­carii între sine, unii dintre dânşii au mers la Bălgradul Ar­dealului şi, în­tre­bând pe argintari de cât preţ ar fi acela, s-a vestit lucrul. Şi George Monahul sau Martinusie (episco­pul George Marti­nuzzi, guverna­torul Transilvaniei, n.r.), ca­rele cârmuia Ar­dea­lul, a în­ce­put a căuta după pescari. A şi luat multe mii de la unii pescari şi multe mii au mai găsit în numita boltiţă. Dar ceilalţi pescari, prin­zând de veste, au în­cărcat câteva care şi au trecut în Moldo­va”, scrie Şincai, citând ve­chea cronică a lui “Lazie”, cum îi spune el cunoscutului umanist austriac Wolfgang Lazius. Dacă ţăranii prinşi la Alba Iulia de oamenii gu­ver­natorului Martinuzzi au avut de îndurat mare strâm­torare până ce-au dat în vileag tot aurul găsit, nici cei care au fugit în Moldova nu şi-au putut face scăpată urma de blestemul ce-i urmărea. Aurul le-a fost confiscat de ostaşii lui Petru Rareş, care şi-a cumpărat cu el bună­voinţa sultanului Suleyman…

“Şarpele de aur”

La 500 de ani de la găsirea ei, în 1542, comoara din Strei rămâne şi azi cel mai mare tezaur descope­rit în România. Nu numai contem­poranii episcopului Martinuzzi au fost fasci­naţi de cantitatea de aur din Strei, ci şi cei din secolele ur­mă­toare, care au continuat să rela­teze despre uriaşul tezaur de aur. Toţi cronicarii vechi se pun de acord când vine vorba despre în­tâm­plările legate de descoperirea tezaurului. Diferenţele sunt legate doar de numărul de monede. E aproa­pe imposibil de apreciat azi câte piese de aur a conţinut iniţial te­zaurul. Se ştie doar că era, în­tr-ade­văr, foarte mare, şi că în afară de lisimachi erau şi kosoni, plus multe alte piese din aur.

Printre piesele descoperite oda­tă cu tezaurul din Strei se afla, spun cro­nicile, şi un “şarpe de aur”. Cercetătoarea Karin Helga Deppert-Lippitz, cea care a ex­pertizat brăţările de aur dacice, spune că o parte din tezaurul des­coperit în Strei a ajuns în po­sesia împăratului Fer­di­nand I şi că el conţi­nea un şarpe de aur, umplut cu mo­ne­de de aur. Ca să fie um­plut cu monede, acest şar­pe trebuia să aibă for­ma unui cilin­dru, deci, era o brăţară dacică de aur uriaşă, după mo­delul celor descoperite între 1998 şi 2001! Cronicile de la 1500 şi ceva care vorbesc des­pre “şarpele de aur” sunt, de fapt, primele atestări documentare ale faimoaselor brăţări dacice de aur desco­perite în zilele noas­tre!

Pedeapsa “călugărului răpitor”

Opt ani de zile a reuşit să tăinuiască episcopul George Martinuzzi marea co­moa­ră dacică. Pe nesimţite, însă, guvernatorul Transilvaniei do­bân­dise o putere şi etala o bogăţie care i-a făcut pe mulţi să intre la idei. Sute de uncii de aur nelu­crat, sloiuri de aur şi de argint, mii de galbeni, toate astea se zvonea că s-ar găsi în cetatea Gherlei, unde îşi avea reşedinţa, iar bogăţii la fel de mari erau găzduite de ascunzătorile caste­lului pe care şi-l construise la Vinţu de Jos, în apropiere de Se­beş. Până la 1551, o parte din kosonii de aur luaseră, se spune, drumul Romei, pen­tru că Martinuzzi reuşise să-şi cumpere, în cele din urmă, mult-râvnitul titlu de cardinal. Dar faptul că se pusese bine cu Papa Iulius al III-lea nu i-a ajutat prea mult.

Informat de intenţiile de autonomie ale cardina­lului, ca şi de suspecta sa bunăstare, împăratul Ferdi­nand I îl trimite pe crudul general de mercenari Cas­taldo, din cetatea Devei, “în vizi­tă” la Vinţu de Jos. În crucea nopţii, cardinalul este căsăpit de soldaţii lui Castaldo, care rămân şocaţi de bogăţia “popii”. În scrisoarea pe care i-o trimite împăratului pentru a-l infor­ma că şi-a dus misiunea secretă la îndeplinire, generalul Castaldo raportează că a mai găsit în caste­lul de la Vinţu de Jos doar 2.000 de monede de aur din tezaurul provenit din râul Strei. Detalii mai specta­culoase lasă, însă, un alt soldat care a participat la asasinarea lui Martinuzzi. Cea mai mare parte a averii se afla în cetatea de la Gherla: 25.000 de florini, 872 greutăţi de aur a câte 16 uncii bucata, 2.387 greutăţi de argint, 4.000 monede de aur de la Lisimach, o mare cantitate de pietre preţioase, blănuri şi o herghelie de 300 cai arabi cumpăraţi din Turcia.

Practic, la moartea lui Martinuzzi mai erau în Ardeal doar 6.000 de monede de aur, din cele cel puţin 40.000, câte au fost găsite de pescarii români. Un tezaur inestimabil, închinat de Decebal zeului Zamolxe, a fost topit de guvernatorul Transilva­niei în numai câţiva ani! Un scurt huzur şi un blestem pe măsură, pe care, în cro­nica sa, Gheor­ghe Şincai nu se rabdă să nu-l subli­nieze cu sar­casm: “Iată cum a sfârşit călugărul cu răpirea (tezaurului) de la români”…

Cele mai multe şi mai mari tezaure din aur s-au descoperit în Transilvania în părţile Hune­doa­rei şi Albei şi sunt legate strâns de ruinele ve­chilor cetăţi dacice din Munţii Orăştiei, semn că dacii îşi depo­zitaseră tezaurele în jurul zonei lor sacre, de la Gră­diştea de Munte. Toate aceste descoperiri de tezaure din Transilvania au fost făcute de români, în special de iobagi, care cunoşteau bine munţii şi apele Ardealului. După ce, vreme de două secole, între 1600 şi 1800, dispar orice informaţii referitoare la descoperirea de mari tezaure, febra căutărilor de aur revine în secolul XIX, în urma găsirii unor kosoni de aur în pădurile din jurul cetăţii Sarmizegetusa. În scurt timp, legendele aurului din Ardeal ajungeau pe prima pagină a marilor jurnale din America…

Formula As

Voteaza articolul !
[Voturi: 3 Media: 5]
(Articol citit de 182 ori)