Friday, May 20, 2022
Descoperă și promovează istoria, frumusețile și misterele României


Cum a intrat în istorie acarul Păun. Accidentul feroviar de la Vintileanca



În societatea românească, accidentele feroviare au apărut imediat după ce statul a construit, cu mari eforturi, o reţea care să răspundă nevoilor coagulării unităţii naţionale, a pieţei economice, dar şi a societăţii româneşti. Frecvenţa accidentelor, cel puţin pentru perioada primului secol feroviar, nu a fost una foarte mare, iar memoria colectivă a păstrat puţine amintiri ale unor asemenea evenimente.

Aşa se face că un accident de talia celui de la Ciurea, din 1917, care, prin numărul mare al victimelor, a fost o tragedie de proporţii, este mult mai puţin cunoscut decât accidentul de pe linia Ploieşti-Buzău, care a proiectat cu mult succes şi pentru multă vreme mitul ţapului ispăşitor – acarul Păun în mentalul colectiv românesc.

Publicaţiile ceferiste au contribuit la conturarea mitului acarului:„robii drumului de fer, iar nu funcţionari”

Aflat la baza piramidei corpului feroviarilor români, acarul a fost unul dintre personajele anonime, care şi-a asumat condiţia umilă, exercitându-şi cu prisosinţă datoria, chiar dacă pe seama sa au fost lansate vinovăţii, reale ori fictive, sau anecdote. El a fost corolarul şi chintesenţa ceferistului, fiind o treime – funcţionar al statului, o treime – servitor al şefului gării şi o treime – ţăran nevoit să îşi asigure existenţa prin activităţi agricole. Paradoxul este că acestui om administraţia CFR i-a lăsat o răspundere însemnată, aceea de a veghea siguranţa călătorilor.

Accidentul feroviar de la Vintileanca

În timp, acarul a devenit un personaj care, în societatea românească, a fost mitizat şi poziţionat sub zodia ţapului ispăşitor, fiind de multe ori asociat unui clişeu al omului cinstit, care munceşte din greu. Condiţiile grele de viaţă şi de muncă ale acestei categorii profesionale au fost aduse în prim-plan prin intermediul publicaţiilor ceferiste, care, încă de la începutul secolului al XX-lea, au contribuit la conturarea mitului acarului. În 1906, un ziar ceferist scria despre acar:„Săracul ţi-e mai mare mila când îl vezi în timpul frigului… ghemuit lângă macaz adăstând ore întregi sosirea trenului… apoi unde mai pui serviciile particulare pe care le fac şefilor de gară care le răpesc şi puţinul timp de repaos… Aşa că acestora li s-ar putea mai bine zice robii drumului de fer, iar nu funcţionari”.

Ion Păun. Fişă biografică

Despre acarul Ion Păun nu avem prea multe date, nici măcar o fotografie. Ziarele interbelice şi cele câteva articole scrise pe această temă în ultimele decenii l-au privit doar ca pe o neînsemnată rotiţă într-un mecanism uriaş. Mizele contemporaneităţii lui Ion Păun au vizat miniştri, directori CFR, partide şi lideri politici;astăzi nu ne raportăm la el decât din perspectiva „ţapului ispăşitor”.

O fişă biografică a acarului Păun Ion ne arată că s-a născut în 1880, într-o familie de ţărani din comuna Jugureni, judeţul Buzău (comună aflată astăzi în judeţul Prahova). Ion a absolvit o şcoală de scurtă durată la Buzău şi, în anul 1906, a fost angajat ca acar la staţia Vintileanca. Tată a patru copii, el şi-a făcut conştiincios datoria de angajat al statului până la accidentul din 2 iulie 1923, care avea să-i asigure nefericita posteritate. La cinci zile după eveniment, acarul s-a predat autorităţilor, care, după ce l-au pus să participe la reconstituire, l-au închis pe întreaga durată a procesului;ulterior, prin sentinţa pronunţată, a executat câţiva ani de închisoare. S-a stins din viaţă în 1934, curând după eliberare. La o lună după moartea sa a fost achitat, iar statul ar fi trebuit să plătească urmaşilor acarului o sumă de bani. Familia a fost marcată teribil de întâmplarea nefericită:la un an după moartea lui Ion Păun, a decedat şi soţia;se spune că moartea ei subită fusese provocată de bucuria aflării veştii că soţul său fusese declarat nevinovat. În anii ’70, Marius Mircu a scris o proză scurtă, „Acarul Păun”, bazată pe articolele din presa anului 1923 şi pe propria anchetă desfăşurată în Vintileanca (comuna Săhăteni, judeţul Buzău), Jugureni şi Ploieşti, unde mai trăiau în acea perioadă copiii acarului. Mărturia acestuia a consemnat că familia s-a simţit pur şi simplu stigmatizată de eveniment. Nemaiavând nicio fotografie a acarului, urmaşii acestuia au furnizat date contradictorii, iar mormântul acestuia din cimitirul de la Jugureni nu se mai cunoştea.

Accidentul din gara Vintileanca

În ziua de 2 iulie 1923, un tren accelerat care venea de la Bucureşti şi se îndrepta spre Iaşi s-a ciocnit, în staţia Vintileanca, în jurul orelor 11:00, cu un tren de marfă, provocând moartea a 60 de oameni şi rănirea a peste 100 persoane, aşa cum anunţau iniţial ziarele. Nefericitul accident ar fi fost cauzat de faptul că acarul nu a observat că acul macazului, manevrat pentru a trece un tren de marfă pe altă linie, s-a defectat şi nu s-a închis, iar trenul de persoane, intrat cu viteză în gară, a fost îndrumat tot spre linia unde se afla trenul de marfă, ciocnindu-se de acesta.

Totuşi, dimensiunile impresionante ale accidentului au avut la bază un cumul de cauze şi circumstanţe nefericite. Iată:pentru că avea o întârziere de cinci minute, mecanicul trenului de persoane a plecat rapid din gara Mizil, intrând la locul accidentului cu o viteză de 50 km/h. O viteză mai mică ar fi făcut ca evenimentul să fie unul minor şi poate fără victime. Rezultatul coliziunii a fost distrugerea a şase vagoane ale trenului de marfă şi, cel mai grav, a două vagoane de clasa a III-a, a unui vagon poştal şi a unuia de bagaje din garnitura trenului accelerat. Distrugerea celor două vagoane de călători – supraaglomerate, ca toate trenurile timpului – a avut drept consecinţă principală numărul mare de morţi şi răniţi. Între aceştia, numeroşi săteni şi numeroşi soldaţi, care călătoreau cu trenul respectiv.

O bandă de hoţi a jefuit morţii şi răniţii, amplificând dramatismul situaţiei

După producerea accidentului, acarul (ca şi ceilalţi angajaţi ai staţiei CFR Vintileanca) a fugit;motiv pentru care el a fost socotit din prima vinovat – de ce să fi fugit dacă nu se simţea cu musca pe căciulă? Drama a fost amplificată şi de cruzimea unei bande de hoţi din zonă care a jefuit morţii, dar şi victimele aflate încă în stare de şoc şi incapabile să schiţeze vreun gest de apărare. Evenimentul a stârnit vâlvă în societatea românească. La faţa locului au sosit autorităţi, medici, ziarişti din Prahova, Buzău, Bucureşti, iar când trenul cu răniţii de la Vintileanca a ajuns în Gara de Nord, însuşi Carol, prinţul moştenitor, a venit să-i încurajeze pe răniţi.

Peisajul sinistru al accidentului, depunerea cadavrelor într-o magazie, poveştile traumatizante ale supravieţuitorilor, zvonurile despre acarul beat care s-ar fi sinucis după ce fusese alergat de călători, fotografiile de la locul accidentului, înmormântarea comună a victimelor în apropierea gării, participarea rudelor celor decedaţi, a ministrului Lucrărilor Publice, Traian Moşoiu, a episcopului de Buzău, care a şi oficiat slujba comună – toate acestea au fost pe larg relatate de o presă avidă după senzaţional, într-o perioadă a anului, vara, când nu se prea întâmplau evenimente deosebite. De aceea, toată vara lui 1923, presa a tratat pe larg, cu acribie, tragicul eveniment.

O comisie de anchetă stabileşte mai multe categorii de vinovăţii

O asemenea catastrofă – pe larg mediatizată – nu putea rămâne fără urmări;cineva trebuia să plătească. Durerii, indignării, emoţiilor şi nevrozelor puternice, calculelor meschine ale unora sau altora trebuia să li se ofere o explicaţie;şi neapărat un vinovat.

Guvernul a ţinut o şedinţă dedicată subiectului Vintileanca, în care s-au luat următoarele măsuri:crearea unei comisii de anchetă, formată din patru directori ai CFR, care să prezinte un raport asupra accidentului;despăgubirea răniţilor şi a familiilor celor decedaţi, dar şi suportarea cheltuielilor de înmormântare;vizite ale miniştrilor la spitalele unde erau internaţi răniţii. Raportul comisiei a fost remis presei sub forma unui comunicat, care a consemnat trei cauze/vinovăţii principale ale producerii accidentului:neglijenţa personalului CFR de la staţia Vintileanca (acarul Ion Păun, care nu a verificat faptul că macazul respectiv nu s-a închis bine, acul fiind defectat;şeful gării, plecat de la post şi aflat în calitate de călător în chiar trenul cu pricina;un impiegat, un frânar, mecanicul locomotivei trenului de călători);starea jalnică şi vechimea infrastructurii;călătorii care s-au înghesuit pe acoperişurile şi tampoanele vagoanelor.

Sancţiunile aplicate de CFR în urma anchetei au fost următoarele:acarul Păun a fost destituit şi deferit justiţiei, care l-a condamnat la închisoare;frânarul trenului de marfă a fost, la rândul său, destituit şi deferit justiţiei;mecanicul locomotivei trenului de călători a fost amendat şi sancţionat cu neavansarea pe o perioadă de doi ani;impiegatul de mişcare şi şeful gării Vintileanca au fost destituiţi.

Ţinta gazetelor:ministrul Lucrărilor publice şi directorul CFR

Presa vremii s-a declarat însă nemulţumită de rezultatele anchetei oficiale – probabil şi în lipsa altor evenimente care să distragă atenţia de la tragedie. „Dimineaţa”, „Universul” şi chiar şi „Neamul Românesc” prin vocea lui Nicolae Iorga s-au pronunţat categoric în favoarea nevinovăţiei bietului acar, subliniind că acesta a fost mai degrabă ţapul ispăşitor în acest caz. Nu e vinovat nenorocitul acar;vina e în putregaiul administraţiei acestei ţări– iată laitmotivul publicaţiilor vremii.

Astfel, în intervalul iulie-octombrie 1923, presa a acţionat în două direcţii, exercitând un adevărat bombardament asupra cititorilor, asupra opiniei publice:pe de o parte, nevinovăţia acarului Ion Păun, prezentat drept victimă a sistemului, iar pe de altă parte, numeroasele probleme ale sistemului feroviar, reprezentat de ministrul Lucrărilor publice şi de către directorul CFR.

„De n-ai apă şi lumină, / Tot Păun este de vină./ Când n-ai pâine şi tutun, / Vinovat e tot Păun”

Utilizarea unor expresii precum „Asasinatul de la Vintileanca” sau propunerea de a se ridica în acest loc un monument în memoria victimelor accidentului, pe care să fie trecute şi numele miniştrilor şi directorilor CFR, publicarea a numeroase anecdote, caricaturi, pamflete, avându-l ca personaj negativ pe ministrul lucrărilor publice – „N-am eu dragă nici o vină/Conştiinţa mi-e senină/Şi-mi mângâi discret amarul/Anchetând am rezultatul/Că acolo, vinovatul/ E ori acul, ori acarul”– au micşorat vinovăţia acarului;pentru cei mai mulţi, el a devenit un veritabil simbol, o victimă a sistemului, care plătea pentru păcatele şi incompetenţa celor de sus.

Semnificative în acest sens sunt şi următoarele versuri, apărute în „Dimineaţa”:„Sunt Ion Păun acarul, /Rudă bună cu dricarul./Toate merg în astă ţară, /Numai acele din gară, /Au defect;/Şi ca efect/Lumea tabără pe mine, /Iar guvernul, de ruşine, /Scrie, s-afle tot regatul, / Că… doar eu sunt vinovatul./ De n-ai apă şi lumină, / Tot Păun este de vină./ Când n-ai pâine şi tutun, / Vinovat e tot Păun“.

Accidentul feroviar de la Vintileanca
Pentru primul secol de existenţă a căilor ferate, un top al accidentelor soldate cu zeci sau sute de morţi şi răniţi ne arată că cele mai multe victime sunt consemnate în secolul al XX-lea, când, în principiu, tehnologia feroviară era mult mai performantă decât cea a pionieratului

Într-o caricatură apărută în acelaşi ziar, acarul Păun, invitat de directorul închisorii să iasă, întreabă dacă este eliberat i se răspunde că nu, trebuie să se ducă în locul unui alt hoţ, care furase ceva de la Ministerul de Finanţe şi nu avea cine să îi ţină locul.

Eliberarea din închisoare, achitarea şi moartea relativ rapidă a acarului au contribuit din plin la conturarea imaginii de nevinovat pus să răspundă pentru toate tarele societăţii. S-a acreditat inclusiv ideea că nici măcar n-ar fi fost la post, c-ar fi fost pe câmp, să păzească animalele şefului de gară…

Astăzi, biografia nefericită a acarului e aproape necunoscută, iar durerea provocată de pierderile umane ale accidentului s-a stins. Că acarul a avut o vinovăţie nu încape nicio îndoială. Faptul că a fost singurul care a plătit, printr-o pedeapsă severă, iar mai marii sistemului – ministrul Lucrărilor publice şi directorul CFR – n-au păţit nimic a generat un val de simpatie şi solidaritate vivazi de el.

Povestea sa a traversat istoria şi, odată cu ea, şi credinţa bine întipărită în mentalul colectiv că întotdeauna, în orice circumstanţe, ţapul ispăşitor va fi omul simplu, personificat de acarul Păun.

Voteaza articolul !
[Voturi: 2 Media: 5]
(Articol citit de 289 ori)
Get new posts by email:

Telegram

si

Facebook

Comments


Share
Share