Sunday, July 3, 2022
Descoperă și promovează istoria, frumusețile și misterele României


Istoria geto-dacilor între sec. I î.e.n – I e.n.

By admin , in File de Istorie , at 27th ianuarie 2021 Etichete: , , ,


Strabon ni-l prezintă ca pe un puternic dinast, cuceritor al unor regiuni întinse la nord-vest, zdrobind în jurul anului 60 î.Hr., pe celţii boii care pătrunseseră nu demult în sudul Slovaciei de azi, cotropind teritorii dacice, apoi pe anarţii şi tauriscii din nord-vestul Daciei şi din munţii Slovaciei. Burebista fixează hotarul de vest al stăpânirii sale pe Dunărea de mijloc, iar pe cel de nord-vest pe râul Marus din Munţii Slovaciei.

Probabil încă înainte de aceste cuceriri, Burebista supusese stăpânirii lui întreg ţinutul Daciei propriu-zise consolidându-şi situaţia. Zicem probabil deoarece data venirii la tron a lui Burebista nu o cunoaştem. Iordanes îl face contemporan cu Sulla (pe la 82 î.Hr.), ceea ce poate că e o greşeală a izvorului de care se foloseşte Iordanes, a lui Cassiodorus, datorită confuziei făcute de acesta între neamul lui Burebista (Burebista-tatăl) şi Burebista însuşi.

În orice caz, după războaiele cu celţii, Burebista cucereşte, supune şi în parte distruge oraşele greceşti de pe coasta nordică şi apuseană a Mării Negre. Cu ocazia aceasta el pune capăt şi presiunii bastarnilor asupra acestor ţinuturi pontice. Nici data acestor cuceriri nu e bine precizată. Distrugerea oraşelor Olbia şi Tyras e pusă de unii pe la 50, iar de alţii exact în anul 48 î.Hr. Se crede că tot pe timpul lui Burebista s-a întâmplat şi atacul „barbarilor” (geţii lui Burebista) de care se vorbeşte în decretul lui Aristagoras, fiul lui Apaturios din Histria.

Nu este exclus ca oraşele greceşti de pe malul dobrogean al Mării Negre să fi fost cucerite, odată cu întreaga Dobroge, înainte de distrugerea oraşului Olbia. Aceasta depinde de data începutului domniei, dacă e încă de pe la 82 sau numai de pe la 70-65 î.Hr. Cert ni se pare că atât intervenţia lui Lucullus din 72-71, cât şi aceea a lui Hybrida din 61, nu sunt decât contraacţiuni ale romanilor împotriva presiunii dacice, fie că acesta vine de la tatăl lui Burebista sau de la Burebista însuşi.

Oraşele greceşti în orice caz se găseau la grea strâmtoare între cei trei pretendenţi la stăpânirea lor, Burebista, romanii şi regatul Pontului. Odată cu cucerirea Dobrogei se va fi înstăpânit Burebista şi asupra teritoriului dintre Dunăre şi Haemus, devenind între anii 50 şi 44 î.Hr. – după cum glăsuieşte inscripţia lui Acornion – „cel dintâi şi cel mai puternic dintre toţi regii care au domnit vreodată peste Tracia”, înţelegându-se sub Tracia totalitatea ţinuturilor sud-est europene locuite de neamul tracic, inclusiv geto-dacii.

Strabon vorbeşte de stăpânirea lui Burebista ca de un „imperiu” dispunând de o forţă economică şi militară impresionantă. Strabon evaluează potenţialul armat al dacilor de pe timpul lui Burebista la 200.000 de oameni (pedestrime, arcaşi şi călăreţi, cifra fiind, desigur exagerată). E neîndoios că statul dacic şi Burebista reprezintă un grav pericol pentru Roma (spaima romanilor”, îl numeşte Strabon).

Autorii antici pomenesc de incursiunile făcute de dacii lui Burebista în Tracia, ameninţând serios însăşi provincia Macedonia. Mai mult: folosindu-se de învrăjbirea dintre Cezar şi Pompei pentru puterea în stat, regele dac, după mărturia aceleiaşi inscripţii a lui Acornion din Dionysopolis, se amestecă între anii 50-48 în această ceartă susţinând, fireşte, partida mai slabă, aceea a senatului roman, reprezentată prin Pompei. Burebista pare să nu fie străin nici de revolta dalmaţilor din 50-48 î.Hr. împotriva Romei.

În vederea luptei comune contra cotropitorului roman, Burebista caută să strângă legături cu Mitridate al VI-lea Eupator, regele Pontului; la fel doreşte şi o alianţă cu Ariovist, conducătorul marii uniuni de triburi germane, tot împotriva Romei (şi a celţilor). Aceste acţiuni, dar chiar şi numai închegarea unui stat puternic geto-dac la nordul şi sudul Dunării, primejdios pentru stăpânirea romană din Balcani şi piedică serioasă în faţa expansiunii mai departe, a putut îndemna pe Cezar să se pregătească din răsputeri pentru un război împotriva statului dac.

Războiul contra geto-dacilor urma să fie anterior celui împotriva părţilor. Planul acestuia din urmă fusese – după Plutarch – grandios: după doborârea Parthiei, să treacă peste Caucaz, în Sciţia, apoi prin Germania şi Galia să se întoarcă în Italia, închizând cercul stăpânirii „mărginite pretutindeni de Ocean”. Asasinarea lui Cezar la Idele lui Marte în 44 î.Hr., amână pe mai multă vreme această răfuială între Roma şi daci. Tot în jurul acestei date dispare de pe scena istoriei şi Burebista în urma unei revolte urzite, foarte probabil, de cercurile interesate romane.

Pe plan intern, lunga domnie a lui Burebista e caracterizată de autorii antici (Strabon şi Tordanes), ca una ce a realizat unificarea triburilor daco-gete învrăjmăşite şi a desfăşurat o vie activitate pentru supunerea maselor unor legi şi norme – uneori cu caracter religios – servind toate, de fapt, în ultima instanţă, consolidarea dominaţiei de clasă a stăpânilor de sclavi căci nu încape nici o îndoială că în aceste măsuri „educative” se ascunde opresiunea de clasă.

Cu tot caracterul progresist al organizării statului sclavagist, acest stat este şi devine tot mai mult instrumentul de dominaţie al unei minorităţi exploatatoare, în toate aceste acţiuni Burebista fusese sfătuit şi ajutat de marele preot Deceneu, căruia Burebista îi acordase, după spusa lui Iordanes, pene regiam potestatem deci calitatea de vice-rege. Din aceste măsuri de aducere la cumpătare făcuse parte şi oarecum neverosimila ştire din Strabon despre extirparea viţei de vie.

Înlăturarea la tron, prin violenţă, a lui Burebista, a avut, desigur, drept consecinţă destrămarea marii stăpâniri înjghebate cu atâtea lupte. Se desfac din ea părţi însemnate de teritorii locuite de daci, iar cuceririle externe se pierd. De fapt, izvorul nostru principal, adică Strabon, nu spune decât că după înlăturarea prin violenţă a regelui „cei ce au luat în mâini stăpânirea s-au despărţit în mai multe părţi” precizând, mai departe, că pe vremea când Augustus trimitea o armată împotriva dacilor, numărul acelor părţi era de cinci, dar că „atunci”, adică după moartea lui Burebista, era de patru.

După toate probabilităţile, Burebista a căzut victimă unor căpetenii nemulţumite şi nu unei revolte de palat cum s-ar crede eventual. Sigur nu Deceneu a fost „instigatorul”, ca unul care reprezenta tocmai tendinţa centralismului alături de Burebista. Aşa se explică şi dezmembrarea stăpânirii în mai multe părţi mari. Dezmembrarea marii stăpâniri din timpul lui Burebista nu înseamnă însă şi dispariţia statului-nucleu din sud-vestul Transilvaniei.

E drept că izvoarele literare amintesc pentru epoca de la moartea lui Burebista până la Duras-Diurpaneus şi Decebal o mulţime de seminţii de „populi”, de „reges”, duci şi căpetenii dacice, care se bat între ei sau cu romanii la Dunăre şi în sudul ei. De cele mai multe ori, căpeteniile dacilor rămân anonime (Suetoniu pomeneşte de trei căpetenii ucise şi o mulţime de oameni). E vorba de triburile dacice din teritoriile de la sud de Carpaţi şi din Dobrogea.

(Articol citit de 127 ori)
Voteaza articolul !
[Voturi: 3 Media: 3.7]
Get new posts by email:

Telegram

si

Facebook

Pagini: 1 2 3 4 5 6 7 8 9

Comments


Share
Share