Sunday, July 3, 2022
Descoperă și promovează istoria, frumusețile și misterele României


Istoria geto-dacilor între sec. I î.e.n – I e.n.

By admin , in File de Istorie , at 27th ianuarie 2021 Etichete: , , ,


Dintre toate căpeteniile pomenite în izvoarele vremii, unul singur, Scorilo, poate fi socotit ca stăpânind în Ardeal, dar el nu e din epoca lui Augustus. Multe din triburile şi căpeteniile dacilor de lângă Dunăre cad jertfă politicii de dezbinare a romanilor încheind cu aceştia pacte de „prietenie” în dauna intereselor generale. Pe această cale, Roma reuşeşte să-şi consolideze sfera de influenţă la nordul Dunării, pregătind terenul pentru viitoarele sale cuceriri.

Teritoriul din stânga Dunării: Muntenia, Oltenia, Transilvania şi Banatul, se vor mai bucura după cucerirea Dobrogei de un răgaz de aproape 100 de ani până când o parte din el (Oltenia, Transilvania şi Banatul cu o fâşie din vestul Munteniei) va deveni provincie romană (Dacia, 106 d.Hr.). Dar şi până atunci, amestecul Romei în aceste teritorii se simte permanent şi tot mai apăsător. Într-adevăr, moartea dictatorului Cezar şi destrămarea puterii lui Burebista au amânat doar provizoriu marea răfuială.

Nu trece nici un deceniu şi tânărul Octavian nutreşte gândul unui război preventiv împotriva dinaştilor mărunţi ce se ivesc după prăbuşirea lui Burebista, război ce trebuia să fi pornit prin 34 î.Hr., dinspre vest. În cele din urmă, totul se reduce la câteva campanii de pedepsire pomenite în mai multe izvoare literare şi epigrafice între care şi testamentul cezarului, Res gestae. Aceste campanii, cel puţin vremelnic, îşi| făcuseră efectul atât pe vremea lui Augustus, cât şi sub împăraţii următori. Multe din amănuntele expediţiilor făcute de generalii A. Caecina Severus, M. Licinius Crassus, M. Vinicius sau de Cornelius Lentulus sub auspiciile lui Augustus nu sunt încă bine lămurite.

În 29-28 î.Hr. a avut loc, după cum am văzut, o năvălire dacă şi bastarnă în sudul Dunării, respinsă de Licinius Crassus. În fruntea dacilor se afla regele Cotiso. O invazie în Moesia se întâmplă în anul 6 d.Hr., respinsă de A. Caecina Severus. Acţiunea comună a lui Cn. Cornelius Cn. filius Lentulus, guvernator al Pannoniei, şi a lui Sextus Aelius Catus, general comandant al districtului militar din Moesia (Ripa Thraciae) împotriva dacilor năvălitori e datată după cele mai noi cercetări în anii 11 şi 12 din era noastră. Tocmai ea îşi găseşte răsunet în însăşi darea de seamă a împăratului.

Oştile dacilor trebuie să fi fost destul de mari, căci Augustus le numeşte exercitus (armată). În această epocă a lui Augustus ne apar cu numele şi nişte căpetenii (regi) ai dacilor dunăreni: un Dicomes, în câmpia munteană, Cotiso (cel bătut de Crassus), rege în Oltenia şi Banat, sigur şi în munţi, după mărturia lui Florus: Daci montibus inhaerent, inde Cotisonis regis imperio, quotiens concretus gelu Danuvius iunxerat ripas, decurrere solebant et vicina populari.

Dacii stau aninaţi în munţi de unde, sub comanda regelui Cotiso, de câte ori Dunărea îngheţată lega cele două maluri, obişnuiau să năvălească şi să devasteze ţinuturile vecine cu Dunărea)

. Aceşti doi şefi daci se întrec în a-şi oferi serviciile lor în timpul războiului civil dintre Antoniu şi Octavian fie unuia, fie celuilalt, ceea ce nu împiedică totuşi ca să atace posesiunile romane din Balcani ori din Pannonia.

Cotiso e bănuit că fusese unul din capii revoltei împotriva lui Burebista şi a ajuns beneficiar – ca rege – al unei părţi smulse din „imperiul” destrămat al acestuia. El, moare probabil; curând, după 28 î.Hr. căci nu se mai vorbeşte de el. Pe Coson, atestat prin monedele de aur şi de Suetoniu şi pe care trebuie să-l considerăm ca o persoană distinctă de Cotiso, monedele găsite în Munţii Orăştiei îl plasează în Ardeal, dar legăturile lui cu Brutus şi mai ales calificarea lui la Suetoniu ca Getarum rex – rege al geţilor – (singura dată când Suetoniu foloseşte denumirea de Getae) îl fac mai curând un dinast din sudul Dunării sau din nordul apropiat al acestui fluviu.

Fără îndoială că aceste continue hărţuieli daco-romane de la Dunărea de jos sunt, şi dintr-o parte şi din cealaltă, acţiuni preventive de defensivă: pentru daci invaziile în sudul Dunării constituie o firească întreprindere de înlăturare a ameninţătoarei expansiuni romane, iar pentru romani o conştientă acţiune de a scăpa definitiv de realul pericol dac. Starea de tulburare şi de război continuu se reflectă şi în îngroparea de tezaure monetare şi în faptul că circulaţia monetară de după Burebista scade timp de mai multe decenii.

Cauza scăderii circulaţiei monetare poate fi însă şi închiderea căii de pătrundere de-a lungul râului Sava a comerţului italic, din pricina războaielor romanilor cu ilirii. În ce priveşte pe romani, putem preciza acum că în opoziţie cu metodele din trecut – simple expediţii de pedepsire – Augustus inaugurează şi un alt sistem de securitate – respectat, apoi, şi de urmaşi – constând în crearea de zone goale de apărare pe malul stâng al Dunării de jos – puse sub directa supraveghere a comandanţilor sau guvernatorilor din Moesia – şi în deportarea populaţiei primejdioase în sudul fluviului.

Despre o asemenea acţiune de strămutare a 50 de mii de geţi în sudul Dunării ne informează Strabon. Acţiunea e îndeplinită tocmai de generalul Aelius Catus la data arătată mai sus. Cifra poate fi exagerată, faptul însă e pe deplin dovedit şi arheologic. Într-adevăr, săpăturile arheologice executate în ultimii ani la câteva aşezări geto-dacice din câmpia munteană, în apropierea Dunării (la Popeşti, pe cursul inferior al Argeşului, la Zimnicea, lângă Dunăre, la Piscul Crăsani, pe cursul inferior al Ialomiţei), demonstrează hotărât întreruperea bruscă a acestor înfloritoare aşezări pe la începutul secolului I d.Hr., câtă vreme în teritorii mai nordice (ca de pildă la Tinosul şi Poiana) aşezările geto-dacilor continuă pină către sfârşitul secolului I din d.Hr. Acţiunea de mutare de populaţii se repetă apoi în timpul lui Nero (între 62-66 d.Hr.) prin transplantarea a 100.000 de transdanubieni, în sudul Dunării, de către guvernatorul Moesiei Tib.

Plautius Silvanus Aelianus. În acest din urmă caz, se precizează că populaţiile trans-danubiene au fost mutate în Moesia ad praestanda tributa (pentru munci productive) cu soţiile, copiii, principii şi regii lor. Inscripţia a dat prilej la multe controverse şi ipoteze. Neîndoios pare că sub transdanubieni nu trebuie înţeleşi numai geţi, ci şi bastarno-sarmaţi.

De asemenea nu trebuie să presupunem că aceste mutări, de a căror cifră nu putem fi siguri, au fost făcute într-o singură etapă, ci probabil în mai multe rânduri, sumele reprezentând totalul mutărilor succesive. Nici nu este de crezut că cei mutaţi au fost aşezaţi într-un singur loc, ci au fost repartizaţi pe tot întinsul provinciei. Crearea unor asemenea zone de siguranţă nu este un lucru neobişnuit.

Sistemul îl vom vedea repetându-se şi faţă de alte populaţii în acelaşi timp aproape (40.000 de germani, dediticii, adică de cei care s-au supus şi care sunt aşezaţi în Galia dându-li-se loc pe malul stâng al Rinului, de către Tiberiu), şi, mai târziu, în secolul II (faţă de cvazi, marcomani, buri şi iazigi). Măsura a avut desigur şi rosturi economice (ad pmestanda tributa, spune inscripţia lui Plautius Silvanus şi anume acela de a câştiga noi braţe de muncă prin sistemul cultivării pământului cu ţărani aserviţi), fapt semnificativ pentru relaţiile de producţie noi ce se ivesc în sânul orânduirii sclavagiste romane.

(Articol citit de 127 ori)
Voteaza articolul !
[Voturi: 3 Media: 3.7]
Get new posts by email:

Telegram

si

Facebook

Pagini: 1 2 3 4 5 6 7 8 9

Comments


Share
Share