Sunday, July 3, 2022
Descoperă și promovează istoria, frumusețile și misterele României


Istoria geto-dacilor între sec. I î.e.n – I e.n.

By admin , in File de Istorie , at 27th ianuarie 2021 Etichete: , , ,


Ceea ce s-a urmărit, însă, în primul rând, era slăbirea presiunii dacilor şi a seminţiilor bastarno-sarmatice. E puţin probabil ca mutarea să fi atins numai triburile filoromane, cum cred unii istorici. Înclinăm să considerăm mai necesară lăsarea în nordul Dunării a unor triburi getice prietene, ca acoperire a frontierelor, cu toată valoarea dubioasă a acestor legături de prietenie cu diferitele triburi getice. Că şi acest sistem politic de divide et impera a fost aplicat în nordul Dunării ne-o arată informaţiile de la Tacit, Iordanes şi reiese clar din inscripţia lui Tib. Plautius Silvanus.

Roma apare în inscripţie chiar ca o protectoare a geţilor, roxolanilor şi bastarnilor (adică a unor seminţii din acestea), faţă de atacurile sarmaţilor din răsărit. Roma, le cere, însă, şi ostateci „prietenilor”. Amestecul imperiului roman în viaţa poporului dac a avut totuşi un rezultat: pătrunderea puternică a influenţei culturale romane în sânul acestei populaţii (moneda romană, alfabetul latin, tehnica, instrumente etc.). Prin această influenţă directă cu lumea romană se deosebeşte secolul I d.Hr. de veacul precedent, supus îndeosebi curentului elenistic.

Dar şi în Roma (şi Italia) dacii devin cunoscuţi. Fără a pomeni de insinuările opoziţiei antoniene despre pretinsele planuri de încuscrire ale lui Augustus cu Cotiso, în Roma ştirile despre luptele cu dacii erau la ordinea zilei („numquid de Dacis audisti?” – „ce se mai aude despre daci?”). Dacii captivi sunt puşi să lupte contra suebilor de asemenea robiţi, la jocurile organizate de Augustus; un vas din flota comercială a oraşului Pompei poartă numele de Dacicus. Nu e de mirare, deci, că pe statuia lui Augustus „della Prima Porta”, datând probabil după anul 4 d.Hr., e reprezentată Dacia.

În acest sens, confirmat de săpăturile arheologice, trebuie înţelese deci expresiile din textele literare şi epigrafice ca: „trans Danuvium ductus exercitus meus Dacorum gentes imperia populi Romani perfene coegit” („armata mea, trecând dincolo de Dunăre, a silit neamurile dacilor să suporte domnia poporului roman”); „sic turn Dacia non victa, sed summota atque dilata est” (Dacia nu fu atunci învinsă, ci numai îndepărtată şi amânată primejdia) şi „pacem provinciae et confirmavit et protulit” (a consolidat pacea şi a lărgit zona pacificată) din inscripţia lui Plautius Silvanus, indicând, adică, o lărgire a zonei de influenţă şi a zonei de apărare a imperiului şi nu neapărat o lărgire a hotarelor provinciei Moesia la nordul Dunării, cum au crezut unii cercetători. Nu e însă de exclus aşezarea unor puncte de pază, menite să controleze respectarea măsurilor, pe malul stâng al Dunării. Tot la aceste evenimente se referă şi ştirea din Suidas4 despre cei 3.000 de geţi care se supun ordinelor generalilor romani.

Tot în vederea asigurării hotarelor imperiului împotriva dacilor a fost şi permiterea, dacă nu chiar chemarea, iazigilor-sarmaţi de a se aşeza între Dunăre şi Tisa, curmând astfel năvălirile dacilor din Transilvania şi din câmpia Tisei în Pannonia. În treacăt trebuie să observăm că mutarea iazigilor între Dunăre şi Tisa se face pe la nord, peste Carpaţii nord-estici şi nu prin sud, de-a lungul Munteniei, Olteniei şi Banatului.

Primele aşezări iazige (din perioada I: 20-180 d.Hr.) se cunosc numai în nordul şi în nord-vestul Şesului Ungar. Se afirmă, apoi, că odată cu instalarea iazigilor în câmpia dintre Dunăre şi Tisa, şi roxolanii s-au instalat în Câmpia Română, până la Olt. Faptul nu e dovedit cu nimic şi nici nu este posibil: Muntenia rămâne şi pe mai departe locuită de geto-daci. Nici o descoperire sarmată din cele făcute până acum în zona răsăriteană a Munteniei, aproape de Dunăre, şi în estul Moldovei nu este mai veche de secolele III-IV d.Hr. Ştirile literare pledează de asemenea pentru sălăşluirile estice ale roxolanilor.

Pătrunderea sarmaţilor alano-roxolani în Muntenia (până la Olt) se întâmplă numai după abandonarea Daciei de către romani. Se vorbeşte, într-adevăr, de mai multe năvăliri ale dacilor în Pannonia, dar care nu pot fi întotdeauna localizate în timp. Ele aparţin totuşi epocii lui Augustus: una e pe la 16 î.Hr. cu prilejul revoltei panonilor, când dacii trec pe Dunărea îngheţată şi sunt respinşi de Tiberiu, alta pare a fi fost pe la 6-9 d.Hr. tot cu un asemenea prilej, când e atacată şi Moesia de unde îi scoate A. Caecina Severus.

La una din invazii în Pannonia (când anume, nu se poate preciza, dar probabil în 10-9 î.Hr.), au luat parte tauriscii şi anarţii din nord-vestul Daciei, alături de alte seminţii (cotini, osi). Cel care îi respinge şi urmăreşte – pe Mureş – până în inima Daciei e generalul M. Vinicius. Despre Vinicius, într-o inscripţie de la Tusculum, se spune, că a mai bătut şi pe daci şi bastarni, dar în o altă campanie – şi pe alt front. Aşezarea iazigilor între Dunăre şi Tisa a avut loc încă sub Tiberiu, ajungând până la Carnuntum.

Energicele măsuri luate de Augustus şi aşezarea în coasta lor a iazigilor va fi dus la o oarecare scădere – de scurtă durată – a acţiunilor militare din partea geto-dacilor. Strabon îşi exprimă chiar părerea că dacii sunt pe cale de a se supune romanilor. Pentru vremea lui Tiberiu, Iordanes îi pomeneşte de-a dreptul ca pe unii ce trăiesc liniştiţi după preceptele lui Deceneu deşi de alţii împăratul e acuzat că, spre sfârşitul domniei, a neglijat apărarea Moesiei de atacurile dacilor şi sarmaţilor. Dar toate aceste măsuri ale lui Augustus şi Plautius Silvanus nu duc la rezultatul dorit.

 

Alianţa cu unele triburi getice se desface uşor; „mota et dacorum gens nunquam fida” („se mişcă şi neamul niciodată credincios al dacilor”) va spune istoricul Tacit atunci când situaţia tulbure de după moartea lui Nero oferă din nou un prilej binevenit pentru daci de a invada Moesia, împreună cu roxolanii (şi iazigii) în primele luni ale anului 69 d.Hr., după ce în iarna 67-68 măcelăriseră două cohorte tot printr-o invazie repentină.

Dispoziţiile luate de către Vespasian pentru întărirea liniei Dunării însoţite şi de „pacificarea” populaţiilor de pe malul stâng al fluviului aduc numai o relativă linişte. Ridicarea şi consolidarea statului dac cu centrul său în sud-vestul Transilvaniei sub Duras (Diurpaneus) apoi sub Decebal, în a doua jumătate a secolului I din d.Hr., pune din nou în cumpănă însăşi stăpânirea statului roman în Balcani.

Dacii apar, iarăşi, la ordinea zilei în Roma şi se vorbeşte de ei ca de unii care suferă şi ei, dar pricinuiesc şi romanilor, înfrângeri după cum spune tot Tacit, caracterizând întreaga perioadă de tulburări interne şi primejdii externe, la moartea lui Nero. Războiul decisiv între daci şi romani devine inevitabil şi în Roma se revine la politica cesariană a cuceririlor.

Am văzut că despre dacii din interiorul arcului carpatic prea puţine ştiri ni s-au păstrat (şi acelea destul de nesigure) pentru epoca de după Burebista. Dispuneam, totuşi, de o ştire foarte preţioasă, neutilizată până acum în măsura cuvenită din pricina prea marii ei exactităţi care o făcea suspectă. O descoperire epigrafică recentă ne pune, însă, în situaţia de a acorda acestei ştiri deplină încredere. E vorba de informaţia păstrată la Iordanes, după Dio Crisostomul, în care, spre deosebire de ştirile izolate analizate până acum, se dă seria regilor urmaşi ai lui Burebista.

(Articol citit de 127 ori)
Voteaza articolul !
[Voturi: 3 Media: 3.7]
Get new posts by email:

Telegram

si

Facebook

Pagini: 1 2 3 4 5 6 7 8 9

Comments


Share
Share