Sunday, July 3, 2022
Descoperă și promovează istoria, frumusețile și misterele României


Istoria geto-dacilor între sec. I î.e.n – I e.n.

By admin , in File de Istorie , at 27th ianuarie 2021 Etichete: , , ,


Aceştia sunt: Deceneu (Decaeneus, Dicineus) – fostul mare preot şi vice-rege de pe timpul lui Burebista, care, după moartea acestuia, ia în mâinile sale şi conducerea statului redus prin dezlipirea unor părţi; după Deceneu urmează Comosicus, domnind ca rege şi mare sacerdot (rex et pontifex) pentru ca, după încetarea lui din viaţă, să vină la tron Coryllus domnind 40 de ani asupra dacilor. În paragrafele următoare, Iordanes, povesteşte de luptele lui Dorpaneus (Diurpaneus) cu Domiţian. Despre ultimul rege, Decebal, Iordanes aminteşte în cealaltă lucrare a sa (Romana) ca de regele dacilor biruiţi de Traian.

Avem, deci, o serie neîntreruptă de regi domnind peste moştenirea micşorată a lui Burebista, în Transilvania: Deceneu – Comosicus – Coryllus – Dorpaneus – Decebal, pe un răstimp de 150 de ani (de la 44 î.Hr. până la 106 d.Hr.). O oarecare încurcătură pricinuieşte menţionarea la Cassius Dio, a unui alt rege dac care cedează de bună voie domnia lui Decebal în cursul primei campanii a lui Domiţian (87 d.Hr.), cu numele de Duras. Unii îl consideră identic cu Diurpaneus, iar alţii sunt de părere că Duras este regele întregii Dacii, iar Diurpaneus un rege al unei părţi din Dacia, ceea ce nu este însă deloc verosimil. Mai de crezut e că Duras şi Diurpaneus sunt nume care designează pe una şi aceeaşi persoană, anume pe antecesorul lui Decebal.

În sprijinul acestei succesiuni enunţate de Iordanes (repetăm: inspirându-se din lucrarea Getica a lui Dio Crisostomul despre daci) s-a ivit de curând o dovadă epigrafică de cea mai mare valoare pentru cultura şi istoria dacilor, în una din clădirile din apropierea cetăţii celei mari de pe Dealul Grădiştei s-a descoperit un vas de argilă de dimensiuni mari, pe pereţii căruia se găsesc imprimate în relief două sigilii juxtapuse cuprinzând, cel dintâi, numele Decebalvs, iar al doilea, precizarea: per Scorilo. Nefiind vorba de o aşezare sau un vas roman şi inscripţia neavând nici un sens în limba latină, e sigur că dublul sigil conţine, pe limba dacică, filiaţia regelui dac Decebal: Decebalus, fiul lui Scorilo (per – fiu în limba traco-getică).

În faţa acestei filiaţiuni, se pune întrebarea: este acest Scorilo, tatăl lui Decebal, identic cu Coryllus din Iordanes pe care toată lumea e de acord să-l identifice cu Scorylo, Dacorum dux pomenit de Frontinus? Noi credem că da. Pentru Scorylo din Frontinus, istoricii moderni fixează ca epocă vremea luptelor dintre Octavian şi Antoniu, din pricina expresiei arma civilia din cursul povestirii lui Frontinus. Alţii şi-au exprimat părerea că epoca ar putea fi şi tulburările militare izbucnite în Pannonia după moartea lui Augustus.

Mult mai probabil, în schimb, e că aluzia făcută de Frontinus la arma civilia prin care erau designaţi romanii în timpul lui Scorylo, se referă la tulburările pentru tron ivite în anii 41-42 d.Hr. la moartea lui Caligula sau chiar la cele izbucnite după moartea lui Nero, evenimente mai apropiate de autor şi corespunzând mai bine cu activitatea antiromană a dacilor din Ardeal decât vremea conflictului dintre Antoniu şi Octavian când, după cum am văzut mai sus, dacii din interiorul Ardealului nu prea participă la expediţiile din sudul Dunării.

Dar, indiferent de faptul că Scorylo din Frontinus e identic du Scorilo-Coryllus al lui Iordanes, cert e că Decebal e fiul unui rege Coryllus-Scorilo al inscripţiei-sigil de la Grădiştea Muncelului. Între Deceneu şi Comosicus nu pare să fi fost o legătură de sânge şi unul şi celălalt au ajuns la tron ca mari preoţi ce erau. Nu e exclus, în schimb, ca între Comosicus şi Scorilo-Coryllus să fi existat o asemenea legătură, poate chiar de tată şi fiu.

Despre Duras-Diurpaneus noi presupunem că a fost şi el un fiu al lui Comosicus, deci frate mai mic al lui Scorilo care, pe temeiul dreptului agnaţilor la tron a putut lua conducerea statului în locul lui Decebal, fiu încă nevârstnic al lui Scorilo. Abia prin 87, când soarta războiului cu Domiţian ia o întorsătură gravă pentru daci, bătrânul Duras-Diurpaneus îşi cedează locul lui Decebal, ajuns şi acesta acum, la o vârstă destul de înaintată.

Ţinând seama de cei 40 de ani de domnie ai lui Coryllus-Scorilo, şi de durata de timp de la 44 î.Hr. până la 87 d.Hr. (moartea lui Burebista şi urcarea pe tron a lui Decebal), rămân 130-131 de ani pentru domnia a patru regi dintre care Scorilo-Coryllus singur deţine, după mărturia lui Iordanes, patru decenii. Calculul nu e deloc inadmisibil. S-ar putea, însă, ca Iordanes să nu fi înregistrat unul sau doi regi mai mărunţi din seria urmaşilor lui Burebista.

Incontestabil rămâne, oricum, faptul că din toate acele patru sau cinci părţi – în care s-a dezbinat statul lui Burebista, singura parte în care constatăm o continuitate (chiar şi incompletă) a domnitorilor e partea centrală a fostului stat condus de Burebista. Aici, după mărturiile produse, statul înfiripat sub Burebista a continuat să existe redus la proporţii mai mici şi în condiţii mai modeste. El a servit însă de bază pentru renaşterea statului dac de sub Duras-Diurpaneus şi Decebal. Am amintit mai sus că o viaţă de stat au putut avea, măcar un timp, şi celelalte părţi rupte din corpul statului mare al lui Burebista, acelea de sub Dicomes şi Cotiso în primul rând.

În sprijinul acestei putinţe e de remarcat că în Res gestae, Augustus vorbeşte de o armată (exercitus) a dacilor, care, atacând posesiunile romane de la sud de Dunăre, a fost zdrobită de generalii lui. Dacă nu avem de-a face şi aici cu o exagerare interesată a împăratului, am putea să ne gândim, totuşi, la existenţa unei organizaţii mai puternice dacice în preajma Dunării. Regiunile de la periferie, cucerite de Burebista cu forţa pe vremuri, păstrându-şi încă destul de vie organizarea gentilică şi în cadrul statului burebistan au continuat, probabil, această orânduire social-politică încă multă vreme.

Cât priveşte eventualele formaţii statale de sub Dicomes şi Cotiso, ele n-au putut evita, desigur, soarta altor state mici din imediata apropiere a imperiului roman: fie înghiţirea lor în marele imperiu, fie fărâmiţarea lor în organizaţii mărunte tribale, ca urmare a politicii de dezbinare dusă de Roma. O incorporare a lor, împreună cu alte regiuni, în noul stat ce se ridică sub Duras şi Decebal e iarăşi efemeră: unele vor deveni părţi ale provinciei Dacia, iar altele, rămase în afara graniţelor oficiale ale imperiului roman, cu toată supravegherea acestuia, vor pregăti lunga serie a luptelor eliberării, împreună cu clasele oprimate dinlăuntrul provinciei înseşi, a Daciei.

Continuarea statului-nucleu al lui Burebista, în sud-vestul Transilvaniei e indicată şi de rezultatele arheologice. Nicăieri în aşezările din Munţii Orăştiei nu se constată o întrerupere a vieţii după marele rege. Dimpotrivă, toate descoperirile pledează în favoarea unei supravieţuiri şi dezvoltării neîntrerupte a aşezărilor de tot felul. O reluare viguroasă a întăririi sistemului de apărare se marchează în a doua jumătate a secolului I d.Hr.: se clădesc unele cetăţi noi (Blidarul: construirea cetăţii II), altele se consolidează prin lucrări în piatră (Costeşti: curtina cu cele trei turnuri de piatră pe latura răsăriteană).

Tot acum se refac unele sanctuare pe Dealul Grădiştei, înlocuindu-se piatra de calcar cu piatra de andezit, lucrări care sunt întrerupte chiar de războiul izbucnit între daci şi Roma sub Traian. Obiecte de import databile din secolul I î.Hr. şi din secolul I d.Hr., se găsesc de asemenea fără întrerupere, dovedind dăinuirea vieţii omeneşti în aceste aşezări.

Revenind la dispoziţiile lui Vespasian în legătură cu asigurarea liniştii la Dunărea de jos, precizăm că între aceste măsuri e şi crearea unei flote pe Dunăre (classis Flavia Moesica) şi aducerea de noi trupe. Măsurile nu erau numai defensive, ele ascundeau şi intenţii vădite de ofensivă, de război. Dar nici pentru daci acest răstimp nu a însemnat o pasivitate. Dacă nu peste tot, cel puţin în Munţii Transilvaniei, se desfăşoară o activitate de organizare şi consolidare a puterii. Aici, în regiunea sud-vestică a Ardealului, asistăm la o renaştere a statului Burebista.

În vederea războiului care ameninţa din partea Romei, război ce se dovedea a fi de neînlăturat în condiţiile de atunci, regii daci vor pune în stare de apărare cetăţile existente în Munţii Orăştiei ridicând şi altele noi. Despre Decebal, un izvor autentic ne informează – după cum am mai amintit – că aşezase în fruntea cetăţilor câte un prefect ales din fruntaşii cei mai credincioşi. N-a lipsit nici grija pentru o politică de unire a forţelor în faţa primejdiei comune, insistându-se asupra nevoii de unire. Episodul cu câinii ce sunt puşi să se bată între ei şi, la ivirea lupului, se aruncă asupra lui, povestit de Frontinus pe seama „ducelui” dac Scorilo face parte din aceste acţiuni de închegare a unităţii dintre triburi.

După toate câte le ştim, Decebal întruchipa, în acel moment, în chipul cel mai înalt, aspiraţiile dacilor, în primul rând neclintita lor voinţă de a-şi apăra ţara şi libertatea. Duşmanul însuşi, prin pana istoricului roman de mai târziu Dio Cassius, îi face celebra caracterizare: „… Era (Decebal) priceput în ale războiului şi iscusit la faptă; ştiind când să năvălească şi când să se retragă la timp; meşter a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere”.

Într-adevăr dezvoltarea societăţii dace a ajuns, la un moment dat, la acel stadiu, când apariţia statului a devenit o necesitate istorică de neînlăturat. Rolul însemnat al unor personalităţi ca Burebista şi Decebal stă tocmai în aceea că acţiunile lor se Încadrează în acest proces istoric cu caracter progresist. Ei nu sunt, în realitate, decât executorii acestui imperativ istoric.

Teritoriul statului condus de Decebal nu se poate preciza exact. El se va fi extins, la început, asupra Transilvaniei, a Banatului şi Olteniei. Sigur e însă că autoritatea lui Decebal a cuprins cu timpul, într-o coaliţie măcar, şi celelalte regiuni ale Daciei de atunci nu fără a întâmpina, după cât se pare, serioase dificultăţi în această operă de unificare. Centrul statului a rămas, fireşte, tot cel vechi, în regiunea bine apărată, ca un reduit, a Munţilor Orăştiei. Marele război dintre daci şi romani izbucneşte sub Domiţian, la 86 d.Hr.

În fruntea statului dac se afla atunci Duras-Diurpaneus. Motivul războiului e dat de istoriografia romană ca fiind o năvală a dacilor (împreună cu roxolanii, bastarnii şi iazigii) în Moesia în iarna anului 85-86. Adevăratul motiv e însă acela care a dus la conflictele continue dintre imperiul roman şi daci: politica de expansiune a Romei pentru a-şi lărgi resursele economice şi pericolul pentru ea de a avea în preajma hotarelor o forţă atât de puternică cum erau dacii şi statul dac. Să nu uităm că incursiunile dacilor în provinciile romane nu erau, în fond, altceva decât o formă a apărării împotriva încercuirii şi a expansiunii romane, situaţie ce devenea tot mai insuportabilă.

Invazia în Moesia trebuie să fi fost fulgerătoare şi nimicitoare căci în cursul ei îşi pierde viaţa însuşi guvernatorul provinciei C. Oppius Sabinus. „Erau puse în cumpănă taberele întărite ale legiunilor şi însăşi stăpânirea noastră” zice Tacit. În această situaţie, Domiţian vine la Dunăre, în Moesia (pare-se la Naissus) în cursul anului 86 şi cu acest prilej se bifurcă şi provincia Moesia în două, în Moesia Inferior şi Moesia Superior (graniţa între ele, se aşează pe râul Ciabrus, la est de Ratiaria). Începe prima campanie – sub comanda generalului Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului.

După alungarea cu succes a dacilor din Moesia Fuscus trece Dunărea, pe cât se pare, în faţa Olteniei, poate la est de Oescus, pe un pod de vase în anul 87. Armata expediţionară este compusă din câteva legiuni şi mai multe trupe auxiliare concentrate în Moesia. În faţa primejdiei, Duras cedează tronul lui Decebal care încearcă să obţină pace.

Refuzat de romani, Decebal se înverşuna şi sfidându-l acum el pe Domiţian cu pretenţii de batjocură (cerea drept condiţie a păcii o despăgubire de doi oboli de cap de roman), se pregăti de luptă, atacând viguros oştile năvălitoare. Expediţia lui Fuscus se termină cu totala înfrângere a armatei romane. Însuşi generalul Fuscus e ucis, iar drapelul unei legiuni (V Alaudae) cade în mâna biruitorului, împreună cu o mulţime de captivi şi material de război.

Romanii reiau însă ofensiva, pătrunzând din nou în Dacia dinspre Banat, sub conducerea lui Tettius Iulianus. Acum dacii sunt crunt bătuţi la Tapae (în apropierea Porţilor de Fier ale Transilvaniei) în anul 88. Decebal e silit să ceară pace, în repetate rânduri, ceea ce i se şi acordă în cele din urmă, dar numai după ce Domiţian fu silit la acest pas de situaţia gravă de pe frontul pannonic.

Pacea încheiată, în 89, e considerată aproape unanim, atât de cei vechi, cât şi de istoricii moderni ca o „pace ruşinoasă” pentru romani. Nu pare, însă, să fi fost chiar aşa. În orice caz, atât Decebal, cât şi Domiţian aveau toate motivele să încheie pace. Primul, şi fiindcă fusese bătut dar poate şi din pricina unor mişcări separatiste din sânul statului său: „căci se afla la mare strâmtoare” – spune despre el Cassius Dio. Al doilea, silit de întorsătura nefavorabilă pe care o luase războiul împotriva marcomanilor, cvazilor şi iazigilor, pornit de el chiar în acel an, ca o pedeapsă pentru refuzul acestora de a da contingentele de trupe la care erau obligaţi în calitatea lor de clientelari.

Refuzul contingentelor credem a-l explica cu solidaritatea, cerută de Decebal, împotriva duşmanului comun, în urma păcii încheiate, Decebal devine şi el, în condiţii onorabile, rege clientelar al Romei, în schimbul unor subsidii anuale şi al unui ajutor tehnic de la aceasta. Pentru condiţiile uşoare ale păcii e interesant amănuntul că Decebal nu restituie romanilor nici măcar pe toţi prizonierii de război şi nici vulturul – drapel al legiunii capturat în prima campanie. În una din cetăţile dacice îl va găsi Traian în cursul primului război.

În această situaţie clientelară faţă de Roma, Decebal trebuie să consimtă ca trupele romane din Moesia să treacă prin regatul său spre frontul marcomanic (per regnum Decebali – glăsuieşte o inscripţie găsită în Syria). Cu acest prilej, se constată că alături de rege mai există un vice-rege (marele preot), Vezina şi că Decebal avea un frate Diegis care-l reprezintă în cursul tratativelor de pace. Dio Cassius aminteşte şi de o soră a lui Decebal capturată mai târziu, de Traian, în primul război. Oricum va fi fost această pace, numai sinceră şi durabilă nu putea fi. Şi unii şi alţii se prepară pentru ultima răfuială.

(Articol citit de 127 ori)
Voteaza articolul !
[Voturi: 3 Media: 3.7]
Get new posts by email:

Telegram

si

Facebook

Pagini: 1 2 3 4 5 6 7 8 9

Comments


Share
Share