Sunday, July 3, 2022
Descoperă și promovează istoria, frumusețile și misterele României


Istoria geto-dacilor între sec. I î.e.n – I e.n.

By admin , in File de Istorie , at 27th ianuarie 2021 Etichete: , , ,


Decebal, între altele, caută o înţelegere cu părţii, cu scopul de a sili pe Traian să lupte pe două fronturi, dar nu reuşeşte. Izbucnirea conflictului nici nu întârzie mult. Abia urcat pe tron şi fără să se mai ducă la Roma, Traian întreprinde, la sfârşitul anului 98 direct din Germania unde se afla la moartea lui Nerva, o călătorie de inspecţie a frontului dac de la Dunărea de jos, luând toate măsurile cuvenite şi făcând pregătiri enorme (între care şi terminarea drumului pe malul drept al Dunării, drum început de Tiberiu şi continuat de Vespasian, Titus şi Domiţian).

Războiul, mai cumplit decât al lui Domiţian, începe în anul 101, primăvara. Forţele sunt mari de ambele părţi. Ciocnirile vehemente şi dramatice. Poporul dac se apără eroic sub o conducere pricepută şi vitează. Şi de data aceasta, Decebal suferă înfrângeri repetate, dar şi romanii sunt sleiţi de puteri în luptă cu un popor întreg şi cu un teren nespus de greu chiar pentru o armată superioară ca cea a cesarilor.

În 102, se încheie un fel de pace, de fapt un armistiţiu, dictat de Traian şi acceptat cu demnitate şi calcul de Decebal. Condiţiile sunt grele. Ele vor fi însă, cel puţin cele legate de termen, executate pentru a putea recâştiga libertatea necesară unei noi acţiuni şi mai formidabile. Romanii o ştiu şi doi ani şi mai bine nu fac altceva decât concentrări de trupe şi materiale, construind podul de piatră de peste Dunăre, la Drobeta (Turnu Severin).

Un mişcător apel îndreaptă Decebal către celelalte popoare vecine la fel de ameninţate, reuşind pe unele să le mobilizeze împotriva romanilor, într-un front comun. Ultima încăierare, pe viaţă şi pe moarte, începe în 105 şi se termină în vara anului 106, cu distrugerea capitalei Sarmizegetusa, cu zdrobirea statului dac şi cu moartea prin sinucidere a regelui Decebal. Cea mai mare parte a Daciei libere devine provincie romană: Provincia Dacia.

Înainte de a înfăţişa – în linii mari – desfăşurarea celor două războaie purtate de Traian împotriva Daciei, va trebui să stabilim în concret cauzele principale care au dus la subjugarea poporului dac de către Roma, la începutul secolului II d.Hr. Aceste cauze se reduc, în fond, la două ponderoase nevoi pentru nesăţiosul imperiu sclavagist cotropitor roman, ajuns, în acea epocă, la acel punct culminant al expansiunii şi puterii sale de la care, după toate semnele prevestitoare, nu putea urma decât o lentă, dar sigură prăbuşire, începând încă de pe la sfârşitul aceluiaşi veac.

Una din cauze era, după cum reiese limpede din lunga serie de conflicte dintre daci şi statul sclavagist roman, arătate în paginile precedente, politica clasei dominante a imperiului roman de a-şi asigura stăpânirea relativ recentă din Peninsula Balcanică. Această nevoie decurge în chip firesc din caracterul de clasă, exploatator, al statului sclavagist roman în plină expansiune. Încercând toate metodele pentru aceasta în cursul celor două veacuri din urmă (după cum s-a văzut), statul roman întruchipat în persoana împăratului Traian şi-a dat seama în cele din urmă că cel mai sigur mijloc este acela de a supune teritoriul Daciei imperiului în o formă ce poate garanta exploatarea nestânjenită, adică reducerea ţării dacilor în formă de provincie.

După toate aparenţele, atât Augustus cât şi Domiţian şi-au dat seama de greutatea enormă ce comporta cucerirea şi menţinerea provinciei Dacia, ca şi de riscul unei asemenea acţiuni. Cu greu s-a decis pentru această soluţie însuşi. Traian şi nu fără ezitări, înfruntând, pe cât se pare, chiar opoziţia senatului. Deşi această nevoie de a se menţine constituie cea mai stringentă cauză a războiului cotropitor împotriva Daciei, ea nu este, totuşi, unică, ci se completează şi cu altă nevoie izvorâtă din acelaşi interes material, de stat bazat pe exploatare. Nevoia lărgirii ariei de dominaţie a statului, întemeiat pe exploatarea muncii sclavagiste şi pe expansiuni teritoriale în dauna popoarelor vecine şi în interesul continuei împrospătări a resurselor sale devenite tot mai neîndestulătoare, a constituit a doua cauză pentru care războiul împotriva dacilor liberi renta, cu orice risc.

În cazul Daciei, imensele bogăţii ce urmau să fie acaparate, fie ca pradă de război (se vorbeşte de cantităţi enorme de aur şi argint – mult exagerate, fireşte), fie prin exploatarea masivă a subsolului (munţii auriferi!) şi solului provinciei, puteau şi au şi contribuit efectiv la asanarea temporară a situaţiei economice din uriaşul imperiu. La calculul chibzuit al împăratului, aceste perspective au tras fără îndoială mult în cumpănă, împingându-l la decizia pe care a luat-o: greutăţile şi riscurile materiale se compensau prin uriaşele venituri ce le aducea victoria.

Istoria desfăşurării celor două ultime războaie ale Romei împotriva Daciei o cunoaştem destul de lacunar din câteva surse de inegală valoare, de ordin arheologic şi literar. Între acestea din urmă se află, în primul rând, Istoria romană în 80 de cărţi a scriitorului Dio Cassius din secolul III d.Hr. scrisă în greceşte. Din păcate, lucrarea nu ni s-a păstrat întreagă în original şi tocmai cărţile 67 şi 68, tratând războaiele lui Domiţian şi Traian, le avem numai în nişte destul de jalnice şi incoherente excerpte bizantine târzii (Xiphilinos din secolul XI, Zonaras din secolul XII etc.).

Soarta scrierilor antice despre aceste războaie ale lui Traian a fost într-adevăr mai mult decât vitregă, lipsindu-ne de o documentare reală şi autentică asupra poporului dac. Nu ni s-au păstrat (cu excepţia câtorva cuvinte sau fragmente ce se găsesc la gramaticul Priscian din secolul VI, în lexiconul Suidas s. Sudas din secolul X, sau la istoricul târziu Iordanes din secolul VI) nici comentariile – Dacica – ale împăratului Traian despre războaiele dacice, nici lucrările intitulate Getica ale medicului de curte Criton, participant la campaniile împotriva lui Decebal, sau cele dedicate lui Traian, ale retorului Dio Crisostomul, participant de asemenea la război. Acesta cunoştea, prin călătorii făcute anterior, traiul „sciţilor” şi al dacilor (a vizitat, pare-se, chiar pe Decebal la Sarmizegetusa, în anul 96). S-a pierdut, de asemenea, şi cartea despre războaiele dacice a lui Apian ca şi aceea a lui Arian (secolul II d.Hr.).

Pe de altă parte Suetoniu (75-150 d.Hr.) îşi termină biografiile cesarilor cu Domiţian, iar vestita Historia Augusta (din secolul IV) oricât de îndoielnică, totuşi indispensabilă operă istorică, în forma în care ne este transmisă îşi începe biografiile exact cu urmaşul lui Traian, cu Hadrian. Partea întâi a istoriilor lui Ammianus Marcellinus (secolul IV), în care se cuprindeau şi domniile lui Domiţian-Traian, a dispărut în cursul vremurilor. Caninius Rufus, un prieten al lui Plinius cel Tânăr, avea de gând să scrie în versuri războiul dacic, dar gândul nu s-a realizat.

Poetul, P. Annius Florus (L. Annaeus Florus) a cântat în versuri triumful lui Traian asupra dacilor, dar cântecul nu ni s-a păstrat. Chiar marele istoric Tacit n-a mai avut timp să scrie – aşa cum intenţiona – istoria lui Nerva şi a lui Traian. Panegiricul rostit de Pliniu cel Tânăr întru lauda lui Traian, în septembrie 102, constituie o sursă bogată pentru domnia împăratului, dar e cu totul sec pentru istoria războaielor dacice şi a poporului dac. Astfel, singura informaţie literară mai cuprinzătoare ne rămâne tot rezumatul lui Dio Cassius, pe care credem, de asemenea, nimerit să-l reproducem în traducere.

Ca sursă arheologică ne serveşte în primul rând faimoasa coloană a lui Traian din Roma cu reliefurile ei (sculptată în acelaşi timp cu ridicarea coloanei în anul 113), ce redau scene din cursul expediţiei. Pe cât de valoroasă e această operă pentru istoria artei romane, pe atât de limitată este ea ca piesă documentară. Supunându-se unor legi superioare de compoziţie artistică, întreaga acţiune desfăşurată pe fusul coloanei se prezintă ca o serie de tablouri ce se perindă după modele primite din tradiţia artistică, adaptându-se la cerinţe de simetrie, ritm şi deseori numai la nevoia de a umple spaţiul.

Se poate admite, doar, o redare în generalităţi a realului atât ca succesiune de fapte cât şi ca reprezentare autentică a oamenilor şi lucrurilor. O descifrare, prin urmare, a mersului evenimentelor, o localizare în timp şi spaţiu a acţiunilor nu poate fi decât foarte aproximativă, iar în ce priveşte detaliile, artistul se abate de la real de foarte multe ori, lucrând cu modele şi tipuri date; aşa, de pildă, zidurile dacice de pe coloană nu seamănă deloc cu ceea ce ştim noi astăzi despre ele, prin săpături; podul de peste Dunăre, opera lui Apollodor din Damasc, e reprodus artistic, dar cu unele abateri de la realitatea cunoscută din alte reproduceri etc. Şi e firesc să fie astfel.

Coloana nu e altceva decât un monument de artă, supus cerinţelor artei în primul rând, menit să proslăvească pe împărat, e un mijloc de propagandă, constituind, în fond, opera de ilustrare vizuală la cartea scrisă despre acest război de însuşi împăratul. Prin acest caracter al coloanei se explică numeroasele scene de ordin politic, religios (ca adlocuţiile, sacrificiile, lustraţiile, închinările şi aşa mai departe) şi cele de esenţă propagandistică.

Încercările învăţaţilor moderni de a localiza precis în timp şi spaţiu (mai ales), diferitele scene cu identificări de locuri şi peisaje trebuie privite cu cea mai mare rezervă, cu atât mai mult, cu cât toţi comentatorii istorici ai coloanei porneau de la premisa falsă că cetatea de scaun a lui Decebal era în Valea Haţegului şi nu în Munţii Orăştiei. Al doilea izvor arheologic sunt resturile materiale din zona Munţilor Orăştiei, izvor preţios, potrivit să confirme sau să infirme informaţiile literare sau cele indicate de reliefurile coloanei traiane, dar şi întregind cunoştinţele noastre cu unele detalii de mare însemnătate. Şi puterea documentară a acestei surse arheologice e, fireşte, limitată.

Ţinând seama de aceste trei izvoare mari (cu valoarea lor relativă), şi de celelalte mai mărunte dar, de obicei precise, ca şi de lucrările unor cercetători moderni, istoria războaielor traiane contra dacilor se poate schiţa în linii generale după cum urmează: După pregătiri ce duraseră aproape trei ani, războiul începe în primăvara anului 101. Plecarea împăratului din Roma spre câmpul de bătaie e atestată pentru 25 martie a acestui an. Baza de pornire a operaţiilor în nord-estul Moesiei Superioare.

De aici, începe atacul armata romană compusă din legiunile concentrate ale Pannoniei (patru legiuni) şi ale celor două Moesii (cinci legiuni), la care se mai adaugă şi vreo patru-cinci legiuni aduse de la Rin sau nou înfiinţate, în total deci, din 13-14 legiuni, din cohortele pretoriene şi din o mulţime de trupe auxiliare din armata regulată, dar şi din formaţiuni etnice speciale, iregulare, recrutate de la periferia imperiului (arcaşi, călăreţi, luptători cu praştia, de germani, sarmaţi, mauri, asturi din Spania, sirieni, palmireni, contingente marcomane, iazige, cvade etc.).

Efectivul de 200.000 de oameni ce se dă în general acestei armate pare, totuşi, exagerat şi trebuie scăzut credem, cam cu un sfert. Şi aşa, forţele romane sunt formidabile. Flota moesică de pe Dunăre ridică şi mai mult potenţa de război a năvălitorului. Puse sub comanda unor şefi capabili, aleşi cu grijă, aceste unităţi erau conduse de un stat major select, în frunte cu generalul-împărat. Din statul major făcea parte şi viitorul stăpân al Romei, Hadrian, alături de tehnicieni-ingineri ca Balbus şi Celsus.

Faţă de această uriaşă armată, bine condusă şi excelent pregătită, forţele lui Decebal trebuie să fi fost şi ele numeroase. În orice caz, el dispunea de o pedestrime înzestrată cu paloşe curbe, cu săbii drepte şi curbe (falces Dacorum) cu lănci şi arcuri, ca şi de o cavalerie uşoară arcaşă. Stindardul unităţilor e vestitul „balaur” dac (draco). În favoarea lui era şi seria cetăţilor şi fortificaţiilor de pe vârfurile munţilor din reduitul Costeşi – Grădiştea Muncelului, puternic întărite („munţii întăriţi cu ziduri” – după expresia lui Dio Cassius) cu maşini de război mobile (ce se văd pe reliefurile coloanei traiane) ca şi terenul prielnic apărătorului dârz şi hotărât să-şi apere ţara.

Pătrunderea spre acest centru fortificat al duşmanului era apărată la est de fortificaţiile de la Tilişca şi Căpâlna, iar la sud de cetatea (recent descoperită) de la Băniţa – Dealul Bolii. N-au lipsit nici trupele de ajutor trimise de vecini (roxolani şi bastarni; iazigii erau de partea romanilor, în duşmănie cu Decebal). Alianţa cu Pacorus II, regele părţilor, căutată de Decebal în cursul primei campanii (101) nu ştim să se fi realizat. O parte slabă a rezistenţei lui Decebal o constituia mişcarea separatistă a unor fruntaşi filoromani şi lipsa de apă din interiorul cetăţilor de pe înălţimi, lipsă ce făcea imposibilă o rezistenţă mai îndelungată la asediul încercuitor.

O coloană a armatei, în frunte cu împăratul, trece Dunărea pe la Lederata (Ramna) şi traversează Banatul spre Tibiscum (Jupa, lângă Caransebeş). O ştim precis din singurul fragment păstrat din comentariile lui Traian, la gramaticul Priscian: „de aici, înaintarăm spre Berzobis (azi Berzovia), apoi spre Aizi (Aizizis, azi Fârliug)”. O a doua coloană va fi pătruns în Dacia pe la Dierna (Orşova de azi) şi înaintând pe valea Cernei şi a Timişului, se va fi întâlnit cu coloana vestică la Tibiscum (Jupa).

(Articol citit de 127 ori)
Voteaza articolul !
[Voturi: 3 Media: 3.7]
Get new posts by email:

Telegram

si

Facebook

Pagini: 1 2 3 4 5 6 7 8 9

Comments


Share
Share