Sunday, July 3, 2022
Descoperă și promovează istoria, frumusețile și misterele României


Istoria geto-dacilor între sec. I î.e.n – I e.n.

By admin , in File de Istorie , at 27th ianuarie 2021 Etichete: , , ,


De aici, coloanele unite s-au îndreptat, pare-se pe valea Bistrei, spre Mureş, ţinta fiind valea Mureşului şi regiunea centrală întărită a lui Decebal, din Munţii Orăştiei. Undeva în acest drum, Decebal opune rezistenţă; locul e numit Tapae şi e identificat, cu probabilitate, dar fără nici o dovadă, la Porţile de Fier ale Transilvaniei, trecătoare, într-adevăr, uşor de apărat.

Lupta de la Tapae a fost o luptă grea şi pentru unii şi pentru alţii. După Dio Cassius, Traian îşi continuă drumul spre cetatea de scaun a regelui dac, dar scenele de pe coloană par a indica lupte în altă parte, în răsărit, provocate de atacurile dacilor şi roxolanilor împotriva Moesiei (Dobrogea) ceea ce s-ar confirma şi cu o ştire de la Pliniu cel Tânăr în legătură cu capturarea unui sclav (Callidromus) al guvernatorului Moesiei Inferioare de către o căpetenie roxolană, Susagus, sclav pe care Decebal îl trimite în dar regelui Pacorus II al părţilor, solicitând, pare-se, o alianţă. Prima campanie (cea din 101) se sfârşeşte probabil cu aceste evenimente, romanii menţinându-se pe poziţiile câştigate.

Înaintarea spre cetatea lui Decebal se reia în anul 102. De data aceasta se atacă – presupunem – şi dinspre nord din valea Mureşului, unde ajunsese Traian, şi dinspre est şi sud. Dinspre nord, înaintarea probabil s-a făcut de-a lungul Apei Oraşului (Grădiştii), cucerindu-se „munte după munte cu mari pericole”, iar din flanc, înaintând pe plaiurile munţilor cu cavaleria uşoară maură, ataca Lusius Quietus, căpetenie maură intrată în slujba romanilor. El a putut pătrunde în interiorul arcului carpatic fie prin pasul Turnu Roşu, fie pe la trecătoarea Vâlcanului.

Castrele romane de pământ de la Vârful lui Petru, de pe Comărnicel şi de la Jigorelul atestă în orice caz un atac din aceste părţi asupra Sarmizegetusei. Cu ocazia acestor înaintări pe valea Apei Oraşului sunt ocupate unele înălţimi; între ele credem că a fost şi cetatea-castel de la Costeşti care prezintă o refacere pripită în cursul armistiţiului dintre 103-104. Aici va fi fost prinsă şi sora lui Decebal şi tot aici au putut fi capturate şi insignele militare, captivii şi maşinile de război, pierdute de Cornelius Fuscus de care pomeneşte Dio Cassius. Pe coloană, această întâmplare nu-i redată, din motive uşor de înţeles. În schimb, apar pe coloană scene cu supunerea unor grupe de daci, dezertori şi trădători.

Reliefurile coloanei indică în această înlănţuire de scene şi o linie de fortificaţie (scena LXXIII şi LXXIV) în apropiere de capitala dacică. Ea nu e însă romană, cum se spune, de obicei, ci pare a fi valul cu palisadă de la Cioclovina, menit să oprească o înaintare a duşmanului şi dinspre valea Jiului. Putem înregistra, prin urmare, un atac al romanilor şi dinspre sud-vest, încă în cursul primului război.

Atât din scenele coloanei, cât şi din relatarea sumară de la Dio Cassius reiese că situaţia e gravă. Decebal cere pace şi se închină primind condiţiile grele dictate de învingător. Depunerea armelor e reprezentată pe coloană ca întâmplându-se în faţa unei cetăţi dacice, dar nu putem afirma că aceasta e Sarmizegetusa însăşi (Dio Cassius nu pomeneşte de aşa ceva).

Condiţiile impuneau lui Decebal:

predarea tuturor armelor şi maşinilor de război;
extrădarea inginerilor şi a dezertorilor;
dărâmarea cetăţilor;
evacuarea, adică cedarea definitivă a teritoriilor ocupate de oastea romană;
renunţarea la o politică externă proprie;
opreliştea de a da azil fugarilor romani şi de a mai angaja militari romani (căci – spune Dio Cassius – „el momea şi atrăgea la sine de-acolo un mare număr de oşteni, şi încă pe cei mai viteji”).
Nu se vorbeşte în condiţii de obligaţia lui Decebal la vreun tribut sau la despăgubiri: el rămâne, însă, tot un rege închinat Romei. Pentru supravegherea executării condiţiilor, Traian lasă o armată pe loc, în speţă la „Sarmizegetusa”, localitate ce nu poate fi cetatea de scaun a lui Decebal, ci viitoarea capitală romană a Daciei din Ţara Haţegului, confundată de autorul Dio Cassius din secolul III cu reşedinţa regilor daci. Sarmizegetusa dacică nu căzuse încă.

Faptul că împăratul Traian instituie la Tapae nişte serbări anuale în cinstea celor căzuţi şi înmormântaţi aici (Dio Cassius) ne obligă să admitem că această trecătoare dificilă, identificată cu Porţile de Fier ale Transilvaniei, împreună cu întreaga Ţară a Haţegului, a rămas definitiv ocupată de romani. Pacea se va fi încheiat pe la sfârşitul verii sau începutul toamnei anului 102. Ea n-a fost însă considerată definitivă de nici unul dintre contractanţi. Servea ca un armistiţiu şi pentru Traian, şi pentru Decebal. Întors la Roma, Traian îşi ia pe la sfârşitul lunii decembrie 102 triumfalul nume de Dacicus, fiind primul împărat roman cu acest titlu de glorie.

Din extrem de zgârcit şi confuz relatatele condiţii de pace în excerptele de la Dio Cassius nu reiese clar ce anume teritorii trec definitiv în posesiunea romanilor şi dacă numai în acestea lasă armată Traian. Nimic nu se opune să admitem că un rezultat al încheierii păcii-armistiţiu e ocuparea definitivă a unei zone largi de ţară dacică din stingă Dunării de către romani şi anexarea ei la Moesia Superioară.

Cât de mare va fi fost acest teritoriu anexat, nu putem şti sigur. Va fi cuprins Muntenia şi Moldova sau numai Ţara Haţegului cu Banatul şi cu partea sud-vestică a Olteniei? Sigur e că Decebal va pretinde la începutul războiului al doilea (105) de la Traian să-i restituie ţara până la Istru (Dunăre). Şi iarăşi e de neînchipuit construirea podului la Turnu Severin fără stăpânirea malului stâng al fluviului care trebuia să fie legat de restul imperiului. Credem că au dreptate cei care susţin că garnizoanele aşezate de romani în diferitele puncte ale ţării dacilor rămasă neocupată definitiv erau numai pentru controlul executării condiţiilor şi se vor fi retras odată aceste condiţii împlinite.

Săpăturile arheologice confirmă o demantelare a cetăţii de la Piatra Roşie şi chiar a aceleia de la Grădiştea Muncelului, întâmplată anterior distrugerii lor definitive, aşa cum e ilustrată această demantelare şi în scena LXXVI. De sfârşitul primului război se leagă o interesantă scenă de pe coloană (scena LXXVI dreapta), în care unii (Cichorius şi Petersen) au văzut emigrarea populaţiei dacice, iar Reinach şi Patsch, cu mai multă dreptate, revenirea populaţiei, fugită în munţi, la vetrele ei.

Anii de după pacea din 102 sunt folosiţi şi de daci şi de romani pentru noi pregătiri de război. Traian începe construirea podului de la Drobeta încă în primăvara anului 103 prin arhitectul Apollodor din Damasc şi cu concursul trupelor. Nici Decebal nu stă nepăsător: se pregătea înfrigurat de lupta cea din urmă, călcând toate stipulaţiunile tratatului de pace.

El nu dărâmase, probabil, nici toate fortificaţiile, iar acum reface în grabă pe cele distruse de război (Costeşti) sau pe cele demantelate şi ridică, în grabă, şi altele noi (între acestea noi, trebuie să fie cetatea a II-a de la Piatra Roşie şi a II-a de pe Blidarul). Mai mult, el se răzbună asupra vecinilor duşmani şi în special ocupă nişte teritorii de la iazigi pe care Traian la cucerirea Daciei nu le mai restituie acestora, ci le menţine în cadrul provinciei (e vorba probabil de partea vestică a Banatului în care iazigii reuşiseră să pătrundă în timpul ostilităţilor).

Roma declară iarăşi război. Traian porneşte cu statul său major la 4 iunie 105 pe front. Între însoţitorii lui (comites) era şi viitorul guvernator al Daciei romane, D. Terentius Scaurianus. Îmbarcarea împăratului are loc la Brundisium şi nu la Ancona, cum se credea. De aici va fi apucat peste mare şi, apoi de-a curmezişul Peninsulei Balcanice în direcţia Dunării şi a Drobetei să ajungă în Moesia Superioară unde îl aşteptau trupele care nu se aflau eventual în teritoriul ocupat al Daciei. Nici drumul prin Balcani la Dunăre nu e mai lung decât cel de pe coastele Dalmaţiei, pe la Sirmium, la Drobeta.

Războiul fu purtat „mai mult cu pază decât cu înfocare” – spune Dio Cassius. Încă de la început, Decebal văzându-se părăsit de unii din ai săi, cere pace, dar pe cât se pare numai pentru a câştiga timp căci continua cu pregătirile şi mai ales făcea apel la neamurile vecine încercând să le convingă de pericolul comun. De data aceasta, vecinii nu prea se arătau dispuşi la o alianţă, învăţând din păţania primului război şi lăsându-se, probabil, corupţi de banii Romei.

Numărul trupelor romane pare să fi fost, acum, mai mare decât în primul război. Pătrunderea înspre cuibul întărit al regelui dac se făcea, şi de data aceasta, din mai multe direcţii: din vest, prin Banat – valea Mureşului – valea Apei Oraşului spre Sarmizegetusa, din sud, pe valea Oltului, sau peste Vâlcan, atacând cetatea cea mare din flanc şi din spate, dar foarte probabil, şi dinspre Moldova prin Ardealul estic. Putem afirma aceasta, întrucât dintr-un papirus reiese că teritoriul Moldovei de sud şi al Munteniei se afla în mâna romanilor în acest timp (poate chiar prin stipulaţiunile punctului 4 din tratatul de pace de la 102).

(Articol citit de 127 ori)
Voteaza articolul !
[Voturi: 3 Media: 3.7]
Get new posts by email:

Telegram

si

Facebook

Pagini: 1 2 3 4 5 6 7 8 9

Comments


Share
Share