Sunday, July 3, 2022
Descoperă și promovează istoria, frumusețile și misterele României


Istoria geto-dacilor între sec. I î.e.n – I e.n.

By admin , in File de Istorie , at 27th ianuarie 2021 Etichete: , , ,


Urmărirea în detalii a luptelor dârze, după reliefurile coloanei e dificilă. Luptele se dau, în orice caz, în munţi. E vorba fără îndoială de Munţii Orăştiei cu cetăţile ce împrejmuiesc reşedinţa de pe Dealul Grădiştei. Se văd romani care înaintează şi deschid drumul; dacii care atacă cu îndârjire; iar alţii sunt înfăţişaţi în atitudini de închinare, împreună cu femeile şi copiii lor. Se remarcă în chip deosebit mari concentrări de trupe dacice, sub directa comandă a regelui în vederea ultimei rezistenţe.

În una din scene (CXXXV) apare chiar figura plină de tragică îngrijorare a lui Decebal, urmărind ultimele încleştări. Şi la Dio Cassius lipsesc amănunte mai interesante cu privire la luptele propriu-zise. Excerptele se mulţumesc să povestească tentativa de asasinare a lui Traian de către unii emisari ai lui Decebal şi presiunea încercată tot de regele dac asupra împăratului prin capturarea comandantului de legiune Longinus, chiar la începutul ostilităţilor.

Al doilea război a durat în orice caz mai puţin. În urma unor atacuri concentrice şi viguroase asupra capitalei, Decebal se văzu constrâns să părăsească cetatea pe cale de a fi cucerită şi să caute scăpare prin fugă, însoţit de câţiva oşteni credincioşi. Va mai fi nutrit acest viteaz conducător al dacilor speranţa de a organiza în restul Daciei, cu ajutorul vecinilor roxolani şi bastarni, o nouă rezistenţă? Această nădejde o va fi altoit-o şi războinicilor cărora le mai vorbeşte pentru ultima oară (scena CXXXIX).

Îndreptându-se, călare, pe plaiul munţilor, spre răsărit unde mai avea o cetate de piatră, pe Valea Frumoasei (Sebeşului), la Căpâlna şi alta la Tilişca (lângă Sibiu), iar, mai departe, în estul Ardealului, mai multe cetăţui (dacă nu cumva toate acestea căzuseră deja în mâna romanilor), el e urmărit îndeaproape şi înconjurat de cavaleria romană. Pus în faţa alternativei de a cădea în mâna nemilosului duşman pentru a fi târât în cortegiul triumfal al cesarului sau de a-şi curma zilele, el alege sinuciderea. La rădăcina unui stejar, Decebal, ultimul rege dac, îşi curma zilele, tăindu-şi beregata cu un paloş scurt (scena CXIV). Capul şi mâna dreaptă îi sunt retezate şi duse ca trofeu la cartierul general al împăratului. Capul avea să fie trimis la Roma.

În una din scene (CXIVI), se recunosc şi doi tineri, căzuţi în mâna urmăritorilor poate copiii (sau nepoţii?) regelui (scenele CXIII-CXIVIII). Sarmizegetusa cade pradă biruitorului şi e distrusă, încă în vara anului 106. Trecerea ei prin sabie şi foc e confirmată şi de săpături. Putem spune că distrugerea a fost sistematică (inclusiv sanctuarele). Magaziile de provizii, clădirile din interiorul cetăţii şi cele ale aşezărilor civile de pe terase prezintă urmările unor incendii puternice.

Pentru clipele din urmă pe care le trăieşte Sarmizegetusa asediată, coloana traiană ne înfăţişează o scenă de un dramatism zguduitor (CXX-CXXI): doi pileaţi oferă de băut unor luptători ce-şi întind dornici şi istoviţi braţele. Scena fusese interpretată mult mai tragic decât e în realitate şi anume ca o sinucidere în masă cu o băutură otrăvitoare. Nimic nu îndreptăţeşte această interpretare. E vorba, fără îndoială, de distribuirea ultimelor rezerve de apă, apa constituind o problemă de căpetenie la aceste cetăţi, iar lipsa ei devenind fatală pentru apărători.

În o serie de scene ale coloanei se văd detaşamente de soldaţi romani urmărind şi escortând resturile oastei dacice, ce se mai opuneau în diferite fortăreţe mai apropiate sau mai îndepărtate ori în câmp liber. Localizarea exactă a acestor acţiuni e, fireşte, iluzorie. Printre ultimele scene sunt însă trei care se pretează la o interpretare istorică mai precisă. Prima e aceea cu reprezentarea prăzii bogate în obiecte de aur şi de argint, capturată de comandantul roman, din Sarmizegetusa, din vistieria regală şi a templelor (scena CXXXVIII). Că o pradă bogată de război a răsplătit pe învingători, e un lucru ce nu poate fi contestat.

Faptul e relatat şi de Dio Cassius, care mai adaugă şi episodul – fără îndoială născocit sau repetat ca un loc comun – cu ascunderea acestor tezaure, de către Decebal, în albia râului Sargetia şi descoperirea lor datorită unui trădător cu numele Bicilis. Dar că cifrele transmise despre cantitatea acestor prăzi la scriitorul bizantin din secolul VI, Iohannes Lydos, sunt cu totul de necrezut, încă este adevărat, deşi izvorul bizantinului a fost însăşi lucrarea Getica a lui Criton. Chiar cu corectivul ingenios aplicat de J. Carcopino (165.500 kg aur, 331.000 kg argint şi 50.000 de războinici) aceste cifre rămân, evident, exagerate.

Oricât ar urma să fie scăzute cifrele pentru aur şi argint, cert e că situaţia precară a finanţelor romane se redresează simţitor după 106, permiţând împăratului largi dărnicii, scutiri de impozite, prepararea războiului pârtie, precum şi angajarea şi executarea unor mari lucrări publice (Forul lui Traian cu statuile aurite ex manubiis dacicis, Basilica Ulpia – ambele inaugurate în 112 – Coloana – inaugurată în 113 – construirea unei noi conducte de apă – Traiana Aqua – în Roma, refacerea canalului Nil – Marea Roşie etc.), în afară de jocuri şi spectacole durând mai multe luni de-a rândul timp de vreo trei ani consecutivi. Însăşi valoarea aurului pare să fi scăzut de pe urma enormelor cantităţi de aur aruncat pe piaţă.

O a doua scenă (CXLI) arată, în mod demonstrativ, supunerea nobilimii separatiste dacice învingătorului. Ca întotdeauna, şi acum reprezentanţii clasei dominante caută şi găsesc favoarea duşmanului, pe socoteala poporului trădat. Acesta ne apare, în schimb, în cele două scene apropiate şi ultime (CLIV-CLV): grupuri de daci, ducându-şi familiile şi tot avutul într-o direcţie necunoscută. Ca şi scena asemănătoare de la sfârşitul războiului prim (LXXVI), şi acest tablou a fost interpretat fie, ca o emigrare a populaţiei dacice peste hotare (Cichorius), fie ca o acţiune de schimb de populaţie cu alte seminţii aduse în Dacia (Petersen), păreri care nu pot fi acceptate din o serie de motive.

C. Patsch vede şi în aceste două scene tot reîntoarcerea la vetrele lor a acelor daci care de teama şi urgia războiului se refugiaseră în munţi. Pare-se, însă că pentru aceste două scene de la sfârşitul războiului de cucerire, explicaţia cea mai justă e aceea a evacuării imediate a populaţiei din zona cetăţilor dacice evacuare impusă de romani din motive de securitate, şi mutarea acestei populaţii la şes, pentru o mai bună supraveghere. Săpăturile arheologice din zona cetăţilor dovedesc, într-adevăr, încetarea oricărei vieţi dacice nu numai în cetăţi, dar şi în aşezările civile (inclusiv stânile) din regiunea muntoasă, odată cu ocuparea regiunii de către romani.

Acţiunea nu e fără precedent în istoria romană: Augustus, în Gallia, mută locuitorii din Bibracte, cu forţa, la Augustodunum şi tot din ordinul lui sunt strămutaţi din locurile lor, din cotul Dunării de la Aquincum, eraviscii, în altă parte a Pannoniei. Data la care s-a terminat al doilea război şi s-a constituit provincia a fost multă vreme discutată.

O diplomă militară descoperită nu demult, la Porolissum (lângă Zălau) a adus confirmarea sigură: la 11 august 106 exista deja o Dacie romană în frunte cu consularul D. Terentius Scaurianus, cunoscut şi până acum ca primul guvernator – legatus Augusti – al provinciei. Sfârşitul războiului şi constituirea provinciei printr-o lex provinciae trebuie puse, prin urmare, prin luna iulie a aceluiaşi an. Nu este exclus, ci, dimpotrivă, e foarte verosimil, ca această lege de organizare a provinciei s-o fi dat însuşi împăratul Traian, despre care se presupune că a mai rămas o bucată de vreme în provincia nou cucerită.

Aceeaşi dată a terminării războiului (vara anului 106) ne-o întăreşte şi însemnarea din calendarul-cronică din Ostia pentru anul 106 (luna şi ziua lipsesc din inscripţie) unde se spune: … Decibali [caput… in sca]lis Gemoni[is expositum … (sau iacuit)], adică în ziua … luna … a anului 106, capul lui Decebal a fost aruncat pe scările Gemoniei,,; aceasta, pentru ca să se ştie că cel mai mare duşman al Romei a fost răpus. Însemnarea confirmă în acelaşi timp şi ştirea de la Dio Cassius, după care „capul (lui Decebal) fu dus la Roma”.

În vederea consolidării victoriei, a pacificării provinciei şi a organizării noului front al imperiului se iau toate măsurile militare şi administrative. Pentru supravegherea acestor acţiuni, se pare că împăratul rămâne încă vreo câteva luni în Dacia, amânându-şi triumful pentru anul 107. Ca prima măsură, se dispune, după cum am văzut, mutarea populaţiei din zonele muntoase, la şes. În special trebuia să fie evacuată regiunea cetăţilor şi a centrului religios care era Sarmizegetusa. Aici, în fosta cetate dacică de pe Dealul Grădiştei – refăcută după distrugerea suferită cu ocazia asediului – se instalează pe o durată de mai mulţi ani un detaşament al legiunii lui Flavia Felix, construindu-i-se şi nelipsitele băi pe una din terase.

(Articol citit de 127 ori)
Voteaza articolul !
[Voturi: 3 Media: 3.7]
Get new posts by email:

Telegram

si

Facebook

Pagini: 1 2 3 4 5 6 7 8 9

Comments


Share
Share