Misterele robilor țigani din sec. XIX. Obligaţi să poarte coarne de fier, vânduţi în pieţe, familii despărţite

Vă așteptăm comentariile și pe pagina de Facebook.

Adevăruri necunoscute despre robii ţigani din Principate la jumătatea secolului al XIX-lea: obligaţi să poarte coarne de fier, vânduţi în pieţe, familii despărţite

Mai întâi, despre originea ţiganilor. Majoritatea cercetătorilor consideră că aceştia provin din India, iar migrarea lor s-a făcut spre Europa, în mai multe valuri, treptat, între secolele XI-XIV, prin Persia, Arabia şi Imperiul bizantin, apoi din peninsula Balcanică la începutul secolului al XIV-lea. Cert este că, în spaţiul românesc, sunt menţionaţi pentru prima dată, la sfârşitul acestui secol, în acte aflate în arhiva mănăstirii Tismana din Ţara Românească. Reduşi la statutul de robi ai mănăstirilor, ai statului sau ai boierilor, ţiganii au fost în această situaţie, în Moldova, până când domnitorul Mihail Sturdza face primul pas pe calea desrobirii şi, la 31 ianuarie 1844, hotăra eliberarea ţiganilor statului şi a mănăstirilor. De asemenea, se prevedea, pentru emanciparea celor rămaşi încă robi, că ţiganii particularilor puteau fi vânduţi doar statului, care urma să îi elibereze.

Mai întâi, despre originea ţiganilor. Majoritatea cercetătorilor consideră că aceştia provin din India, iar migrarea lor s-a făcut spre Europa

În timpul revoluţiei de la 1848 s-a cerut emanciparea tuturor ţiganilor (articolul 14 din Proclamaţia de la Islaz), fără a se reuşi, însă, acest lucru. Ulterior, în anii războiului Crimeii (1853-1856) presiunea opiniei publice a crescut în favoarea eliberării din robie, situaţie incompatibilă cu prevederile religioase, cu ideile secolului al XIX-lea şi cu civilizaţia europeană. Anul 1855 este decisiv pentru emanciparea ţiganilor în Moldova, măsură care nu a rezolvat, însă, problemele acestei comunităţi. Adoptarea legii a fost facilitată de convergenţa a trei factori: opinia publică favorabilă, campania de presă şi atitudinea filantropică şi reformistă a domnitorului Moldovei, Grigorie Al. Ghica (1849-1856). Actul final al dezrobirii a venit în 1855 în Moldova când, după anunţul la 28 noiembrie 1855 (considerată în epocă data dezrobirii finale), prin legea promulgată la 18 decembrie 1855, domnitorul Ghica a decis eliberarea robilor ţigani cu despăgubirea foştilor proprietari de către stat. Anul următor şi în Ţara Românească se lua o măsură similară.


La dezrobire au contribuit mult opinia publică şi gesturile unor boieri luminaţi care n-au aşteptat legea şi au luat singuri măsura eliberării. La arhivele din Iaşi se păstrează adresa lui Vasile Alecsandri către Sfatul Administrativ din 28 iunie 1855 prin care anunţa că eliberase din sclavie, împreună cu fratele său, pe ţiganii robi şi le dăduse pământ pe moşiile deţinute (un motiv în plus pentru gestul lui Alecsandri poate să fie şi faptul că, în copilărie, tovarăş de joacă îi fusese un copil de rob ţigan). Actul face referire la jertfele puterilor europene, dar şi la „drepturile omănirei”. Declaraţia a fost publicată şi de „Zimbrul” la 7 iulie 1855 „în speranţa că o aşa nobilă şi filantroapă urmare va găsi respect şi în alte inimi simţibile [sic] spre a se şterge odată din ţara noastră această sclavie ruşinoasă ca şi când sărmanii ţigani n-ar fi şi ei creaţi după chipul Domnului. Ar trebui ca o dată să ni pătrundem de acea sfinţită maximă: ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu face”.


Gestul lui V. Alexandri nu a fost unul singular, dar au existat şi alte aspecte ale realităţii mai puţin cunoscute. Analizând presa perioadei şi memoriile unor boieri, constatăm lucruri greu de imaginat despre situaţiile în care erau obligaţi să trăiască unii ţigani pe moşiile boierilor. Cu toate că au fost mulţi boieri de omenie şi au căutat să uşureze soarta acelor nenorociţi ai soartei de atunci, au existat şi cazuri de cruzime inumană care oferă o altă perspectivă asupra calităţilor morale ale românilor.


Un comportament degradant era acela al punerii coarnelor din fier ţiganilor care fugeau de pe moşie şi erau prinşi sau nu se supuneau stăpânilor lor. Am întâlnit două astfel de descrieri. Prima este relatată în nuvela „Coliba Măriucăi” publicată de Vasile Alexandrescu-Urechia în „Foiletonul Zimbrului” din 1855: „văzând zădarnice orice stăruinţi, vataful făcu un semn feciorului. Acesta se apropie de Vasile ce zăcea întins, şi-i legă, fără ca să-ntimpine împrotivire, mânile la spete, în timp ce şătrarul aducea de pe pătucean un cerc de fer care se-nchidea cu lacăt şi din care se rădicau în dreapta şî-n stânga alte două fere în formă de coarne. El deschise cercul, înjugând, îl încolăci după gâtul băetului, îl re-nchisă şi luă chiea”.


Despre acest obicei barbar aminteşte, într-o carte de memorii excepţională, Radu Rosetti (Ce am auzit de la alţii: amintiri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011). Şi el relatează despre punerea coarnelor de fier ţiganilor. Acestea se montau „împrejurul gâtului şi a frunţii lor” şi erau „nişte cercuri de fier, acel de pe frunte purtând nişte largi coarne, tot de fier, care din noaptea ţiganului făceau ceasuri de caznă grozavă”.

La dezrobire au contribuit mult opinia publică şi gesturile unor boieri luminaţi care n-au aşteptat legea şi au luat singuri măsura eliberării


O altă practică des întâlnită era căsătoria forţată a fetelor de ţigani (din păcate, n-a dispărut nici astăzi). În creaţia literară amintită, Coliba Măriucăi, se relatează cum stăpânul lui Vasile, vornicul Gorjănilă, se sfătuia cu vătaful său: „cum socoţi, Bincule, ce-i de făcut cu ţiganul acesta, să-l însurăm cu fata bulibaşii, sau ba? […] El îi tânăr – adaosă boerul -, puternic; fata de asemine, poate voi prinde la sămânţă de robi mai voinici”.


Despărţirea copiilor de părinţi reprezenta altă problemă. Mulţi copii de ţigani erau daţi să slujească unor rude, erau înstrăinaţi sau chiar vânduţi fără a ţine seama de părinţi. O creaţie literară, cvasi-necunoscută astăzi, publicată tot în „Foiletonul Zimbrului” şi intitulată Doamne, Doamne, oferă o imagine a robiei cu adevărat impresionantă, aşa cum reiese din ultimile două versuri din strofa I şi din cea următoare:


Am căzut de slăbăciune…, am rămas flămânzi şi goi,
Când puternicii din lume au pus braţele pe noi!…
De atuncea lanţuri grele s-au fost urzit pe vecie,
Şi suflete multe, multe! s-au stâns bietele-n robie!
Tatăl îşi ducea de silă copilaşul ca să-l vândă,
Şi omul punea în fiare pe maica ce vra să plângă!
Blestemând, murea bătrânul, blestemând, mama năştea;
Blestemând să trezea robul când lumea o cunoştea,
Pruncul se urzea în groază, şi-ncă nu era născut,
Şi gârbaciul, şi căluşul, şi lanţul era făcut!!

Întrebarea care s-ar putea pune este care era „valoarea” robilor ţigani. După anunţarea despăgubirilor acordate (statul oferea„opt galbeni pentru lingurari şi bătrâni, şi patru galbeni pentru lăeşi fără osebire de sex, rămâind iertaţi însă de la despăgubire nevolnicii şi copii de ţâţă”), aprecierea redacţiei „Stelei Dunării” era că „preţul hotărât e un preţ foarte însemnat, şi care nu se găseşte chiar în transacţiile urmate de bună voie”. Ziarul publicase cu câteva numere în urmă un anunţ de vânzare de robi, 32 de „suflete” costând 32 de galbeni, deci 10 galbeni pentru un rob. Un alt anunţ menţiona că se vindeau „936 suflete robi, în preţ de 6.826 galbini”, ceea ce însemna o medie de circa 7,3 galbeni un rob, incluzând aici însă atât pe cei buni de muncă, dar şi pe copii sau bătrâni. Un alt fost proprietar, Sandu Bonciu, menţiona că-i eliberează pe robii săi, anume o familie cu doi copii, pe care îi cumpărase în urmă cu trei ani cu 40 de galbeni. Despăgubirile propuse au fost, se vede, destul de apropiate de tranzacţiile făcute în perioada anterioară.

Despărţirea copiilor de părinţi reprezenta altă problemă


Pentru ţigani, urmările sutelor de ani de robie au fost mult mai profunde decât s-a crezut în perioada emancipării lor. Nota comună a declaraţiilor de despăgubire a celor interesaţi de viitorul lor este încercarea de a-i face pe ţiganii eliberaţi lucrători de pământ integraţi în lumea satelor alături de români. Majoritatea lor au avut însă ocupaţii casnice: bucătari, vizitii, meşteşugari în lemn şi metal, muzicanţi etc. Lipsa – pentru cei mai mulţi – a unei tradiţii a lucrării pământului, pe de o parte, înclinaţiile şi deprinderile dobândite în vechile lor slujbe, pe de altă parte, la care s-a adăugat posibilitatea deplasării libere, după dezrobire, au imprimat o evoluţie proprie a acestei comunităţi, diferită de comunităţile agrare sau industriale din Europa modernă şi contemporană. Cunoaşterea modului de viaţă, izolării şi abuzurilor la care au fost supuşi poate ajuta la înţelegerea acestei comunităţi aflate în întreaga Europă (şi în atenţia presei, în special din partea vestică), dar pe care civilizaţia ei nu a reuşit să o integreze în totalitate.

Autor : Prof. Dr. Roman Liviu Iulian

(Articol citit de 1.441 ori)
Voteaza articolul !
[Voturi: 9 Media: 4.8]

Vă așteptăm comentariile și pe pagina de Facebook.

1 0

Abonează-te prin mail:

Delivered by FeedBurner