Paranormal in Risipiţi, satul bântuit

Paranormal in Risipiţi, satul bântuit

Vă așteptăm comentariile și pe pagina de Facebook.

În România, există o grămadă de locuri şi de poveşti bizare, care nu pot fi explicate raţional. Bunăoară, obiectele zburătoare şi duhurile jucăuşe, cunoscute sub numele de fenomenul Poltergeist. Până nu demult, se credea că Brazilia e pe primul loc în lume la astfel de manifestări. Dar iată că satul Risipiţi (azi Unirea) din judeţul Dolj le în­tre­ce pe toate.

Acolo, în 1992, s-au petrecut nişte fap­te tulburătoare, cu sute de martori. A fost un caz senzaţional, care a strâns într-un singur an şi le-a depăşit, toate întâmplările paranormale cunoscute în lume. Şi totuşi, printre documentele vremii, abia le găseşti. Cavalcada de întâmplări de atunci pare că vrea să-şi păstreze, şi azi, misterul. Tulburător e că satul din Dolj a mai trăit întâmplări tari şi stranii, cu mult înainte, acum aproape o sută de ani. Ziarele interbelice depun mărturie.

  1. Duhurile nopţii din Risipiţi

Risipiţi este un sat aflat la doar trei kilometri de Maglavit. Poate şi din cauza asta, despre întâm­plările stranii petrecute aici în 1932 e foarte greu să găseşti ceva în paginile îngălbenite ale ziarelor de atunci. La câţiva kilometri distanţă, Petrache Lupu acapara aproape o ţară întreagă cu vedeniile lui mistice. Întâmplările de la Risipiţi s-au petrecut în casa a doi ţărani, soţii Petru şi Florica. Mai întâi, a fost avertismentul. Pe tânăra nevastă au năpă­dit-o, într-o noapte, nişte vise ciudate. Părea că în casa lor intraseră nişte oşteni. Voiau să o dea afară. În a treia noapte, femeia era obosită de atâtea vise rele, şi adormise devreme. Dar la miezul nopţii, Flo­rica a simţit o greutate pe piept. Ceva o apăsa. A încer­cat să se ridice, dar cineva a început s-o apese în jos, de umeri. A vrut să strige, dar nu mai avea glas. S-a dat cu greu jos din pat şi a fugit să aprindă lampa. Atunci a auzit o răsuflare grea lângă tâmplă. Parcă o siluetă de fum şi de aer se ridicase odată cu ea din aşternut şi o urmărea gâ­fâind. Când a aprins lampa, fereastra casei s-a spart cu zgomot. Cioburile s-au împrăştiat în toate di­recţiile, ca mânate de-un fuior de vânt. Groaza a îm­pietrit-o.

Petru al ei nu era acasă, iar prima gos­podărie era hăt, departe, mult dincolo de râul Bă­lăşan. N-avea unde fugi şi uliţa nu era luminată. Privea buimacă în noaptea din jur. Cine intrase în casă şi se pitise până în noapte, ca s-o sperie şi să-i facă rău? Florica a luat din bu­că­tă­rie un cuţit şi s-a vârât în pat. Îi era frică, singură, sub geamul făcut ţăndări, dar măcar scăpase de palmele care o apăsau. „E du­hul casei” şi-a zis. Dacă se mai întoarce? Şi duhul s-a-ntors! Până în zori, Florica a asistat neputincioasă la un spectacol cumplit, în care lucrurile din casă începuseră să zboare de colo-colo, fără să le fi mişcat cineva. A doua zi, tot satul s-a adunat în casa femeii, să vadă mesele rupte, scaunele cu pi­cioarele în sus, dulapul de bucătărie distrus şi uşile casei deschise, fără chei. Toate ca prin minune. Apoi lucrurile au luat amploare. Într-o noapte, pe când era şi Petru acasă, uşa şifo­nierului s-a deschis singură şi hainele au început să iasă din rafturi şi să se împrăştie pe podea, tăiate ca nişte coli de hârtie. După care au dispărut din odaie, zbu­rând pe geam. În toată casa se auzeau paşi, noapte de noapte, uşi­le se deschideau şi se închideau cu bubuituri. Cei doi au chemat jandarmii. Degeaba. N-au găsit ni­mic. După câteva vizite ale „du­hu­lui”, cum i-au zis oamenii ace­lui „nefă­cut”, deşi şi-au înfipt baionetele în saltele, Florica şi Petru nu mai aveau nici o haină. Apoi le-au găsit. Erau toate în bună stare, aruncate în râpa din fundul grădinii…

Din poveştile celor bătrâni, cei doi soţi bântuiţi au aflat mai târziu că pe locul casei lor fuseseră în­gropaţi trei panduri de-ai lui Tu­dor, împreună cu că­petenia lor, ucişi în bătălia de la Dră­găşani. Îl apăraseră până în ultima clipă şi nici acum nu-şi găseau liniştea.

  1. Ploile de sticle

A doua serie de întâmplări, petre­cute după 60 de ani, a început într-o altă casă din sat, nu de­parte de cea bântui­tă, în 1932. Era în Anul Domnului 1992 şi, siste­matic, satul sărac din Lunca Dunării era încercat de mistere. Doar că de data asta a fost un copil în centrul evenimentelor… Băiatul venise pe lume din părinţi tineri. Se născuse chiar în casa aceea modestă, ce urma să fie teatrul atâtor întâmplări. La naştere, lehuza chemase, aşa cum era obiceiul, pe-atunci, o moaşă. Imediat ce pruncul a scos pri­mul strigăt, de bun venit, cerul şi pământul au început să bubuie împreună, de parcă s-ar fi crăpat baierile universului, şi din cerul senin a început să curgă o ploaie de sticle. Părea că de undeva, din­tr-un loc nevăzut, sticlele erau aruncate pe aco­perişul de ţigle al casei, pe care l-au fărâmat. Bieţii oameni au crezut că este o glumă a vreunui vecin, un semn de bucurie pentru noul venit. Dar era abia înce­putul.

După ce s-a născut copilul, întâmplările bizare au escaladat. Ploile de sticle au continuat să cadă de nicăieri peste casă, că nimeni din sat nu mai putea trece pe uliţă. Explodau ca nişte obuze, în război. Încât, lângă gard, răsărise un munte de cio­buri, strălucind în toate culorile.

Apoi Sofica, mama copilului, a văzut cum pe faţada casei apă­ruse, într-o zi, o pată mare de ulei. Ieşind pe treptele casei, şi uitân­du-se către cer, a văzut cum co­borau în picaj sticle cu ulei, care se spărgeau de casă.

Atunci s-a dezlănţuit urgia. Toc­mai chemaseră nişte zugravi, să-i ajute să refacă faţada casei. De faţă cu toţi, vopseaua a început să sară singură din găleţi. Şi tot singură, ca mânuită de o mână şi-o pensulă nevăzute, s-a aşternut pe pereţii casei…

Pruncul zburător

Tot satul era uluit de eveni­men­tele petrecute în casa Soficăi şi a familiei sale. „Cine face rău­tăţile alea nemaivăzute şi de ce?” – se întrebau oamenii. De la o cazarmă din apropiere, un pluton de soldaţi şi câţiva ofiţeri au fost trimişi să păzească gospodăria. Dar ce se întâmpla acolo îi lăsa cu gura căsca­tă, başca oboseala de piatră care îi chi­nuia după nopţile care erau, pentru toţi, un coşmar. Şi evenimentele deve­neau tot mai ciu­da­te. Pe atunci, co­pi­lul avea 5-6 luni. Vecinii, şeful de post, soldaţii, îl su­pravegheau odată cu casa, zi şi noap­te. Părinţii erau, şi ei, nedormiţi de săp­tămâni întregi, la fel şi bunicii. Dar în curând, pruncul a început să dispară din casă, un prunc care nu învăţase să meargă. Mulţi ziceau că îl văzuseră zburând peste sat. Dispărea într-o singură clipă de neatenţie, pentru a fi găsit mai apoi în cele mai neaşteptate locuri: în ieslea din grajd, în iarba grădinii, între cârceii viţei de vie, în livadă, agăţat cu scutecul într-un pom.

Dar printre rele, se mai întâmpla şi câte un lucru hazliu. În timp ce soţii stăteau în pat, cartiruiţi în podul cu fân, se pome­neau, dintr-o dată, cu câte o găleată de apă turnată de cineva peste ei. Iar asta se întâmpla apoi şi în plină zi, cu sătenii de faţă, în curte. Nici şeful de post din Risipiţi nu a scăpat de duhul care-şi făcea mendrele în sat.

„Când am intrat în casa lor”, povestea plutonierul major, „se înnopta. În camera cea mare era lume multă, cum se aduna de obicei, de la un timp: cei ai casei, oameni din sat şi sol­daţii. Încăperea se scălda în lumină, de la becuri şi lumânări. Era linişte, ca la un priveghi. Oame­nii vegheau şi prive­gheau, aşteptând mani­festările duhului. Şi nici n-am apucat să închid bine uşa pe care intra­sem, când cineva, sau poa­te ceva din spate, m-a izbit cu putere peste chipiu şi mi l-a trântit la podea. Crezând că-s ata­cat, am pus mâna pe pistol. «Stai dom’şef, că nu-i nimic!», m-au li­niştit oamenii”.

Şi ca şi cum astea toa­te n-ar fi ajuns, în câ­teva zile, tot ce era în casă de îmbrăcat a fost sfâşiat. Pe hainele de pie­le au găsit urme de ghea­re ca de cocoş.

Vacile care se mulgeau singure

Mama copilului gătea zilnic mâncare pentru toţi ai casei. Dar familia rămânea mereu nemân­cată! În timp ce oalele şi cratiţele erau pe foc, ajungea o clipă de neatenţie, şi ele se goleau ca prin farmec.

O bătrână din vecini îşi amintea şi ea câteva întâmplări stranii de atunci. Bărbatului ei, de pildă, i se „volatilizase” briciul de bărbierit în timp ce se rădea. Iar două femei din casa de-alături au pătimit şi mai rău. Stăteau de vorbă în curte, când au auzit uşa casei des­chi­zându-se singură. Nu ieşise nimeni pe ea. Şi au văzut cum masa din mijlocul casei a pornit la drum singură, ieşind pe scări, în ogradă. Pe urmă, masa s-a apropiat de femeile îngrozite, şi-a început să le tragă de haine, asemenea unui animal. Apoi s-a întors înapoi, spre scară, a urcat treptele tropăind, s-a aşezat la locul ei, şi uşa s-a închis singură. Ca şi cum nimic n-ar fi fost!

Tot atunci, au început şi vitele din grajdul casei să simtă tăria duhului. Cele trei vaci au început să se mulgă singure, lăsând să le curgă laptele din ugere direct în şiştare. Fără să fie mulse. Vitele vecinilor au păţit la fel. Viaţa satului devenise coşmar.

Banii care cad din cer

Lanţul întâmplărilor stupefiante pare fără sfâr­şit. Satul din Dolj păruse să intre într-o zonă cre­pus­culară, în care pruncul devenise iarăşi personaj principal. Iată declaraţia tatălui despre ce-a păţit chiar el, într-o zi: „Trebuia să-i dau unui vecin, în ziua aceea, 5.000 de lei (o sumă mare în 1992). Am făcut rost de bani şi i-am ţinut toată ziua în mână, cu mâna în buzunar. Ştiam ce se poate în­tâmpla în preajma copilului şi mă temeam. Banii se udaseră de transpiraţia palmei. Spre seară, am scos mâna din buzunar o secundă, să-mi şterg fruntea. Şi banii au dispărut! Privirea copilului era aţintită pe buzunarul meu. M-a podidit plânsul şi m-am uitat deznădăjduit la cer. Atunci am văzut că de sus, nu ştiu de unde, au început să cadă bancnotele. Cădeau doar pe mine, nu-i atingeau pe cei din jur, care asistau la miracol încremeniţi. Am adunat banii şi nu a lipsit niciun leu. Copilul mă privea mai departe, liniştit”.

Avalanşa de pietre

Dar manifestările de la Risipiţi au continuat. Ba au escaladat şi mai tare. Geamurile casei bântuite de duhul rău au început să fie bătute cu pietre. Sunt iarăşi chemaţi jandarmii. S-a stabilit că pietrele nu erau din zona Doljului, ci din Dobrogea. Şi aveau traiectorii imposibile. Oglinda cea mare a dulapu­lui casei este pulverizată dintr-un unghi care nu permitea aruncarea unui obiect în interior. Iar ca­mera fusese sigilată de jandarmi. Se întâmplă şi altceva stupefiant: un jandarm însem­nează cu creionul câteva pietre „buclucaşe” şi le încuie în seiful şefului de post din Risipiţi. De unde dispar! Una dintre ele, cu marcajul pe ea, rea­pare în… jandarmerie, unde sparge un geam inte­rior…

Atunci, părinţii copilului s-au gân­dit să meargă şi la o mânăstire, pentru a mai domoli duhurile ce bântuiau în preajma băiatului lor. Voiau ca prin rugăciuni, Dumnezeu să le dea un copil normal, ca toţi ceilalţi. Şi s-au dus la Mânăstirea Căldăruşani. Nu­mai că şi acolo, de fiecare dată, a fost la fel. Când călugărul începea să că­delniţeze, cădelniţa se ridica în sus, singură, iar cărbunii încinşi cădeau pe podea, pe covor. „Ultima oară, călu­gărul tulburat ne-a spus să nu mai venim. Nu are ce să ne facă” – po­vestea mama copilului.

Părinţii se duc apoi la preotul din sat. „Când i-am auzit, nu i-am crezut la început” – spune preotul. „Apoi, la insistenţele familiei, m-am dus într-o seară la ei. Am cerut o farfu­rioară pe care am pus nişte tămâie şi am a­prins-o. Şi abia a înce­put să fumege tămâia, că farfuria s-a şi ridicat de pe masă şi a izbit cu putere o icoană din perete. Cărbunii încinşi s-au îm­prăştiat pe jos. I-am stins repede, să nu ia foc casa”.

Biblia din pământ

„Nici preotul din sat n-a mai vrut să mai vină la noi”, povestea bunica. I-am trimis pe ăştia tineri la biserică, să ceară împrumut măcar pentru o zi Sf. Scriptură din altar, să ne protejeze în casă. Preotul n-a vrut să ne-o dea, dar pe urmă s-a înduplecat, cerându-ne să avem mare grijă de ea. Şi când ăştia ai mei au adus-o, eu am pus-o pe masă. Şi nu ştiu cum, că la scurt timp, a dispărut! Dispăruse Biblia bisericii! Eram înnebuniţi! Tinerii s-au dus la preot să-i spună, şi cât ei erau plecaţi, eu am ieşit prin curte. Nu ştiam ce să mă fac. În bătătură, am simţit într-un loc pământul mai moale. Eu, de 30 de ani mătur curtea. Cu o zi în urmă, pământul acolo era tare. Am luat hârleţul şi am început să sap. Şi n-am săpat prea adânc, că am şi zărit Biblia. Fusese îngropată! Am ridicat-o, am curăţat-o şi am fugit cu ea la biserică. Asta cum s-o explici?

Un copil suprafiresc

Nimeni n-a putut înţe­lege prea mult din ce se pe­trecuse la Risipiţi, în anul acela. Apoi, copilul a crescut mare şi sănătos şi cavalcada năprasnică de întâmplări din sat, s-a stins. Curios este că, deşi evenimentele s-au petre­cut aproape de noi, în 1992, în plină eră mass me­dia, nimeni n-a scris des­pre ele, nici măcar zia­rele de scandal din Bucu­reşti, care îşi trăiau, deja, apogeul. Şi nu s-a făcut nici vreo anchetă serioasă pornită de la autorităţi, deşi au fost sute de mar­tori. Părinţii au vrut să-şi protejeze copilul, şi în­tâm­plările de la Risipiţi au fost lăsate să se stingă şi să se transforme în fum. Şi odată cu ele, s-a dus şi misterul lor. Încă o enig­mă de dezlegat.

Autor : 

(Articol citit de 1.035 ori)
Voteaza articolul !
[Voturi: 5 Media: 4]
Căutare personalizată în site

Vă așteptăm comentariile și pe pagina de Facebook.

0 0

Related Articles

Abonează-te prin mail:

Delivered by FeedBurner