Povestea vieții lui Daniil Sihastrul

Povestea vieții lui Daniil Sihastrul

Vă așteptăm comentariile și pe pagina de Facebook.

Sfântul Daniil s-a născut la începutul secolului al XV-lea, într-o familie săracă, pe o moşie a Mânăstirii Sfântul Nicolae din Rădăuţi. A primit la botez numele de Dumitru, iar tradiţia spune că a fost însetat de Dum­nezeu încă de mic, că petrecea mai mult în rugă­ciuni decât la jocurile cu ceilalţi copii. Dragostea aceasta de rugăciune şi-a vădit puterea când Dumitru a împlinit zece ani şi a fost dat să înveţe carte la şcoala Mânăstirii Sfântul Nicolae. A deprins citirea, la fel ca toţi copilaşii acelor vremuri, folosind Ceaslovul şi Psal­tirea, dar el nu s-a mărginit să cunoască slovele, ci a învăţat pe de rost ambele cărţi de rugăciune, ne­voinţă la care ajung rar chiar şi călugării sporiţi, după o viaţă petrecută în strană.

Să fi avut cincisprezece ani când a intrat în mâ­năs­tire. Era învăţat de acasă cu postul şi cu rugăciunea, aşa că a fost curând călugărit, primind numele de Da­vid, iar mai apoi, hirotonit şi ca preot. În anii aceia de început avea să deprindă şi meşteşugul împletirii de coşuri din nuiele, cu care îşi va duce mai târziu traiul în sihăstrie, câştigându-şi astfel pâinea de toate zilele.

Încă din anii aceştia, când îşi rânduia te­me­lia vieţii duhovniceşti, poporul, care are un simţ aparte al sfinţeniei, a început să-l caute. Ajunsese atât de iubit, încât nu mai avea liniştea pentru care se călugărise. Aşa că, luând binecuvântare de la duhovnic, a ple­cat la un schit mai retras, aproape de Vicovul de Sus, unde stăreţea un alt mare sfânt al acelor vremuri, Leontie, viitor episcop la Rădăuţi. Dar curând, vestea că se mutase a ajuns şi la credincioşi. Aşa că au început să vină după el, din ce în ce mai mulţi, cerându-i să se roage pentru ei, să le vindece bol­navii, să le alunge demonii. Iar sfântul s-a supus. Ziua stătea între oameni, rugându-se pentru ei, ali­nându-i, iar nopţile le petrecea priveghind şi împletind coşuri. Era atât de căutat, încât, atunci când a fost trimis cu ascultare de stareţul mânăstirii până la Siret, credincioşii l-au ţinut din treburi şi nu a mai putut să se întoarcă la timp în schit. Drept pedeapsă, stareţul Leontie l-a canonisit să nu mai părăsească obştea.

Povestea vieții lui Daniil Sihastrul

Asaltul acesta al lumii, care-i stăvilea rugăciunea, l-a împins în cele din urmă spre sihăstrie. A luat schi­ma mare, schimbându-şi numele în Daniil, şi a pornit să-şi caute sălaş de pustnicie. În preajma anului 1450, a plecat pe valea pârâului Secu, în apropiere de locul pe care se află acum Mânăstirea Sihăstria, unde a ră­mas paisprezece ani, dar cum şi aici era cercetat de prea multă lume, a ales să se sălăşluiască în nor­dul Moldovei, pe va­­lea sălbatecă a pâ­râului Viţeul, unde se gân­dea că nu va fi aflat.

Las în urmă ulti­me­le case din satul Putna, sat de oameni harnici, cu gospodării mari, ali­niate nemţeşte. În faţa mea se deschide, largă şi verde, Valea Viţeului. Acum e străbătută de un drum lat, de piatră, dar pe vremea sfân­tu­lui, pătrundeai pe ea cu anevoie. Chilia lui Da­niil Sihastrul e la buza pădurii. O stâncă uriaşă, de o frumuseţe sălbatecă, şlefuită doar de apă şi vânt.

Sfântul a săpat cu mâna lui încăperile, una pentru locuit, alta pentru un mic paraclis, în care săvârşea Sfânta Liturghie. Se văd şi acum în piatră urmele dăl­ţilor lui. A trudit ani întregi, pentru o palmă de loc. În­cet, fără grabă, împletind loviturile ciocanului cu ru­gă­ciunea inimii, amestecându-şi sudoarea şi lacri­mile pe stânca rece, care s-a îmbibat pentru totdeauna de sfinţenia sufletului său. Simţi asta de când îi calci pra­gul. Te cuprinde o linişte adâncă. Rugăciunea îţi vine pe buze, fără nicio zdroabă; izvorăşte parcă din piatra seacă, apoi îţi intră în inimă. Suspinurile Sfân­tului Daniil, dorul său după Hristos, nu s-au şters, deşi vea­curi de-a rândul au trecut de când el a plecat la Dom­nul. Îl vezi, aievea, întins, pe patul aspru, de pia­tră, unde se odihnea arareori, îngenuncheat în faţa cău­şului în care îşi aşeza icoana ce îm­podobea paraclisul unde slujea.

Toată viaţa a vrut să fie singur. Să-şi sloboadă pasărea minţii şi-a sufletului să zboare liberă. Să se poată cufunda pe deplin în lumina dumnezeiască. Dar mereu a fost cău­tat de oameni, pe care i-a iubit şi ajutat cu rugăciunile sale. Aşa că inima îi va fi fost, socotesc eu, me­reu sfâşiată de aceste două iubiri – cea de Domnul şi cea aşezată spre slujire semenilor. De bună seamă că prima dragoste avea să precum­pă­nească, pentru că fără unirea cu Hristos, nici oamenilor nu le-ar fi fost de niciun folos.
Mai bine de douăzeci de ani, Sfântul Daniil a trăit aici, în chilia strâmtă de piatră. O săptămână în­treagă petrecea fără să iasă afară. Nestingherit de nimeni, ajutat de în­singurare, îşi ghemuia mintea înlăuntrul inimii, iar de acolo urca slobod la Dumnezeu. De odihnit se odihnea arareori, pe un mic scaun de lemn, după rân­duiala sihaştrilor. Întreaga zi nu avea nevoie de mân­care sau de apă. După apusul soarelui, niciodată înainte, gusta câteva ierburi şi pesmeţi, apoi se aşeza din nou la rugăciune. În posturi se întâmpla să nu pună nimic în gură întreaga săptămână. Duminica slujea Sfânta Liturghie, se împărtăşea cu Trupul şi Sângele Dom­nului şi ieşea din chilie. O singură zi. Atât. Atunci îi şi primea pe puţinii pelerini care ajungeau până la el, în sălbăticie. Apoi se întorcea iarăşi înlăun­tru, zăvorându-se în chilia strâmtă, adunându-şi min­tea şi simţirile spre Dumnezeu. Aşa s-a sfinţit.

Era toamnă şi frig. Brumărelul era de acum pe sfârşite, iar viforniţele se ţineau lanţ. Şi tristeţea aceas­ta a cerului, care fusese înnegurat zile întregi, se ţinea scai de sufletul domnului Ştefan. Tatăl său, Bogdan Vodă, nu mai era. Îl tăiase Petru Aron ca pe un tâlhar la drumul mare, în curtea conacului de la Reuşeni. Cu doar câteva ceasuri înainte, stătuseră alături şi închi­naseră veseli, la nunta Ilincăi, fiica spătarului Sima Hrană, iar acum, trupul domnului zăcea aruncat unde­va, descăpăţânat, neîngropat şi neprohodit, mai rău ca un câine. În inima lui Ştefan, neagră de mânie şi durere, nu încăpea decât gândul răzbunării. Sângele tătâne-său cerea sânge şi asta cât mai grabnic.

Dar până la răzbunare avea să aştepte şi, mai ales, să facă tot ce-i era în putinţă să rămână în viaţă. Gân­durile i se învălmăşeau în suflet în timp ce gonea pe murgul său arab, dat în dar de spătarul Sima. Nu ştia încotro să apuce, la cine să ceară ajutor, în cine să se încreadă. Fiece om ieşit în cale, orice umbră iţită la o răspântie îi părea un vrăjmaş trimis să-i ia capul şi să-l ducă mişelului de Petru Aron. În negura asta care-i învălmăşea mintea i s-a iţit un gând cât o lumină. Unde să alerge, dacă nu la Domnul? Cine să-l poată sfă­tui şi alina, dacă nu Daniil, sihastrul de pe Valea Viţeului, de care toată lumea vorbea ca despre un sfânt. În toată ţara Moldovei el era singurul care nu l-ar fi vândut nicicum nimănui, pentru că era cu totul juruit lui Hristos şi nesupus altcuiva. Singurul liman tare, într-o lume de nisipuri mişcătoare.

Liniştindu-şi inima cu gândurile acestea, Ştefan a apucat pe drumul spre sihăstria lui Daniil. O ploaie rece, amestecată cu lapoviţă, îi pătrunsese până în măduva oaselor. Când a bătut la uşa de lemn a chiliei, trist, rebegit şi ud, afară se întunecase, dar înlăuntru îi răsărise, fără de veste şi rost, nu ştia nici el cum sau de ce, o mare lumină. Când uşa din leţuri s-a dat în lături, lumina aceea l-a cuprins cu totul. Privirea blândă a părintelui Daniil, şuvoiul acela cald şi lin care ieşea din făptura-i plăpândă i-au făcut parcă uitate toate gro­zăviile prin care abia trecuse. Şi-a simţit obrajii plini de lacrimi, a îngenuncheat şi a cerut să se spove­deas­că. Fără să spună nimic, sihastrul a scotocit într-un colţ, a luat un epitrahil vechi şi înmiresmat de tămâie, i l-a petrecut după creştet şi a îngenuncheat lângă el.
A stat aşa mult, pierzând şirul clipelor, învălmă­şind în spovadă păcate, griji şi spaime. Încet, pe când depăna povestea zilei în care-şi pierduse tatăl, Ştefan a simţit că îşi vine în sine şi că, dincolo de durerile cumplite prin care trecuse, i se iţeşte o nădejde. Când s-a ridicat, era înnoit. Parcă nu mai păşea pe pământ, iar bucuria lăuntrică, învârstată de crâmpeie de linişte adâncă, îi dădeau curaj.

Ştefan a stat la chilia lui Daniil sihastrul câteva zile. A dormit pe prispa de piatră, a mâncat verdeţuri cu pesmeţi şi s-a rugat în genunchi, priveghind alături de marele pustnic. La plecare, după ce l-a binecuvân­tat, părintele i-a spus că va ajunge cândva pe tronul Moldovei, şi e de mare trebuinţă să se pregătească încă de pe acum. Împresurat şi hăituit cum era, îi va fi fost greu lui Ştefan să creadă într-o aşa proorocie. Dar ştia că părintele Daniil fusese hărăzit de Hristos cu darul de a străpunge vremurile, văzând cu ochiul ini­mii ce va să fie sau ce fusese demult. Când s-a suit în şaua murgului arab, o geană de lumină sfâşia pe cer norii vineţii. În inimă i se plămădise deja o mare nă­dej­de. Ştefan avea pe atunci optsprezece ani, iar şe­derea la Daniil îi va schimba toată curgerea de mai târziu a vieţii.

Anii s-au adunat peste Daniil. Şi nevoinţele. Şi harul. Ştefan a ajuns domn al Moldovei, aşa cum îi proorocise, şi l-a luat drept duhovnic şi cel mai preţios sfetnic. Sihastrul i-a spus să ridice mânăstiri, drept mulţumită lui Dumnezeu pentru ajutorul în bătălii, iar vodă l-a ascultat. Întotdeauna. Aşa a fost ctitorită Mânăstirea Putna. Când meşterii au termi­nat biserica şi chiliile, domnul l-a rugat pe Daniil să fie stareţ noii lavre, dar sfântul n-a vrut să-şi lase pustia, aşa că a rămas un simplu schimonah, povă­ţuindu-i pe călugări din chiliuţa sa de pe stâncă.

Cu timpul, faima marelui sihastru a cuprins toa­tă Moldova, iar rădvanele boiereşti au început să se scurgă spre Putna. Veneau la Daniil să ceară sfat sau tămăduiri, iar sfântul îi ajuta după puteri. Cu­rând, împresurarea mulţimilor a început să-l tul­bu­re. Ca şi în alte rânduri, s-a rugat şi apoi s-a hotărât să părăsească pentru totdeauna Valea Viţeului şi chilia săpată cu mâna lui. A plecat fără să spună ni­mănui şi s-a îndreptat spre Mânăstirea Voroneţ. Aco­lo a luat calea sălbăticiei şi a săpat în Stânca Şoimului o chilie la fel ca cea de lângă Putna. Doar că aici, credincioşii nu mai puteau ajunge, pentru că locurile erau prăpăstioase. Trăgeau însă jos la mânăstire, la Voroneţ, mulţi betegi şi îndrăciţi, care nu aveau altă nădejde pe pământ decât binecuvân­tarea bătrânului sihastru. De mila şi dragul lor, sfân­tul cobora din când în când din sălaşul său vultu­resc, se ruga şi-i trimitea la casele lor înzdrăveniţi.

La chilia aceasta săpată în Stânca Şoimului a urcat, de mai multe ori, şi vodă Ştefan. În vara lui 1476, a venit la Daniil, având sufletul încărcat de pierderea bătăliei purtate cu turcii la Războieni. A bătut în uşă, dar sfântul i-a răspuns să aştepte afară. Iar domnul, smerit, a aşteptat cuminte, ca orice cre­dincios. „Şi după ce şi-a istovit sehastrul ruga”, ne spun cronicile, „l-au chemat în chilie pre Ştefan Vodă. Şi s-au spovedit Ştefan Vodă la dânsul. Şi au întrebat Ştefan Vodă pre sehastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu tur­cii: închina-va ţara la turci, au ba; iar sehas­trul au zis să nu se în­chine, că războiul este a lui.” Din bătrâni se mai povesteşte, fapt ne­consemnat în cro­nici, că Daniil i-a zis atunci lui vodă să se uite în sus, dar Ştefan nu a vă­zut nimic. A­tunci sfân­tul i-a po­run­cit să-l cal­ce pe pi­ciorul drept, iar vodă „zări într-o lucină un paltin mare, în care ar­deau o mulţime de lu­mini.” Apoi l-a în­trebat Daniil ce aude, iar dom­nul i-a răspuns că ni­mic. I-a poruncit atunci pustnicul să-l calce pe piciorul stâng, iar vodă i-a zis că aude undeva o cântare în­gerească. „Să pună aşa­dar de gând la Dumnezeu, că, în poiana în care se aude cântarea, va face o mânăstire, pentru că va birui pe turci.”
Şi aşa a fost. Ştefan, după cum spun cronicarii, încurajat de Daniil, „au strâns oaste feliuri de feliuri de oameni şi au purces în gios. Iar turcii, înţălegând că va să vie Ştefan Vodă cu oaste în gios, au lăsat şi ei cetatea Neamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunărea. Iar Ştefan Vodă au început din urmă şi a-i bate, până i-au trecut Dunărea.”

Era deja bătrân. Când cobora la mâ­năs­­tire, se sprijinea în­tr-un toiag. Avea uce­nici nenumăraţi. Pe oriunde trecuse, pe Valea Secu­lui, pe cea a Viţeului, ori aici, la Voroneţ, felul lui de vieţuire fu­sese urmat de sute de alţi monahi, care acum sihăstreau asemenea lui. Venise vremea să se aşeze sta­reţ, ca să-şi pună pe­cetea pe leatul aces­ta de călugări, care voiau să-i calce pe urme.

În doar trei luni şi trei săptămâni, Ştefan Vodă a ridicat o biserică de piatră pe locul celei de lemn a Mânăstirii Voroneţ. A închinat-o Sfântului Gheorghe, aşa cum îi poruncise Sfântul Daniil. La sfinţirea nou­lui lăcaş, petrecută în anul 1488, au venit şi domnul şi mitropolitul. Bătrânul sihastru a co­bo­rât atunci din chilia lui de stâncă, iar obştea l-a rugat să-i fie stareţ. Daniil a primit, şi zece ani de acum înainte, i-a povăţuit pe monahi şi a alinat durerile mirenilor. A făcut din Voroneţ una din marile lavre al Mol­dovei, în care monahii erau iscusiţi în lucrarea rugăciunii lui Iisus, dar şi deprinşi cu slovele, mari caligrafi şi copişti de manuscrise. Din ob­ştea lui au plecat stareţi la multe alte mânăstiri sau chiar pe tronul vlă­dicesc, ducându-i moş­tenirea mai departe.

Când a trecut la Dom­nul, la înmor­mân­tare a venit domnul Mol­dovei şi i-a rânduit piatră de mormânt în pro­nao­sul bisericii. A scris pe ea simplu – „Acesta este mor­mântul părintelui nostru David, schimonahul Daniil”. Atât. Vodă ştia că duhovnicul său, care prin puterea rugăciunii îi purtase toate războaiele în adâncul inimii, îndurând alături de el îndoielile, zbuciumul, bucuriile şi necazurile, este un mare sfânt şi nu are nevoie de alte cuvinte de laudă.

La mormântul de piatră din biserică au început să vină apoi pelerini din toate colţurile Moldovei, căci rugăciunile către stareţul Daniil săvârşeau minuni. Aşa că obştea, dimpreună cu mitropolitul, l-a proslăvit ca sfânt, aşezând pomenirea lui pe 18 decembrie. La jumătate de veac după moarte, când biserica de piatră a Mânăstirii Voroneţ a fost pictată, ucenicul său, mi­tro­politul Grigorie Roşca, l-a zugrăvit pe Sfântul Da­niil Sihastrul alături de el, în stânga uşii de la intrarea în pridvor, unde poate fi văzut şi acum.

Moaştele sale au fost scoase din mormânt la înce­putul secolului al XVII-lea şi aşezate spre cinstire, într-o raclă, în biserica Voroneţului. Vestea minunilor săvârşite de sfânt a ajuns până la Kiev şi Cracovia, atrăgând mii de pelerini. Asta nu a fost pe placul stăpânirii austriece, în timpul căreia trupul sfântului a fost reîngropat în pronaos.

Din moaştele Sfântului Daniil Sihastrul a rămas afară un singur deget, pe care Ghedeon, stareţul Voro­neţului, l-a dăruit călugărilor putneni în anul 1749. Este degetul arătător al mâinii drepte cu care, spune tradiţia, sfântul i-a arătat lui Ştefan unde să facă Mâ­năstirea Putna.

autor : Cristian Curte , Formula As

(Articol citit de 462 ori)
Voteaza articolul !
[Voturi: 3 Media: 5]

Vă așteptăm comentariile și pe pagina de Facebook.

Deja ai votat!

Related Articles

Abonează-te prin mail:

Delivered by FeedBurner

0 Comments

No Comments Yet!

There are no comments at the moment, do you want to add one?

Write a comment

Write a Comment

Lasă un răspuns