Radu de la Afumați, un campion in lupta contra otomanilor

Despre Radu de la Afumati au auzit probabil, macar in treacat, toti cei prezenti fie si numai sporadic la unele lectii de istorie predate in scoala generala si in liceu. Pentru covarsitoarea lor majoritate insa, Radu de la Afumati este doar un nume cu rezonante nefiresti spre amuzante si nu personajul important al istoriei romanilor pe care il prezinta cronicile.

Avem de a face cu unul dintre acele cazuri de personalitati care, gratie numelor, raman de neclintit in memoria celor ale caror urechi au auzit vreodata de ei, dar despre ale caror realizari si fapte de vitejie nu se stie mai nimic. Radu de la Afumati nu a avut o domnie foarte indelungata in Tara Romaneasca, ea fiind chiar intrerupta de mai multe ori, insa numarul si importanta razboaielor pe care domnitorul le-a purtat atat timp cat a fost suveran, il recomanda drept un factor major al pastrarii identitatii nationale romanesti.

Cronicile spun ca dupa moartea lui Neagoe Basarab, domnul Tarii Romanesti intre 1512 si 1521, o crunta zbatere s-a iscat pentru dobandirea domniei.

Personajele care joaca scena?

Fiul sau Teodosie, prea tanar si cu o fire slaba, dar avandu-i de partea sa pe regentii doamna Elena si banul Preda Craiovescu, fiul lui Barbu, si Dragomir Calugarul zis Vlad Voievod, ridicat din partea boierilor pribegiti ai Moldovei. O lupta se aprinde la Targoviste intre cele doua tabere adverse, Preda cazand pe campul de batalie. Totusi, atunci cand begul din Nicopole, si el un pretendent la tronul Tarii Romanesti, Mehmet Bey, isi face aparitia invocat de Teodosie, soarta armelor se schimba. Vlad este invins, facut prizonier si trecut peste Dunare unde, sub staruintele lui Badica, unchiul lui Teodosie, este decapitat.

Lucrurile erau insa departe de a se linisti pentru ca, in ianuarie 1522, un nou pretendent la tron se ridica, Radu, fiul nelegitim al lui Radu cel Mare. Acesta isi avea asezarea in satul Afumati din Ilfov, singurul motiv pentru care va intra mai tarziu in istorie sub denumirea de Radu de la Afumati. Mehmet va veni inca o data in ajutorul lui Teodosie si o serie intreaga de lupte cu rezultat schimbator se va da intre parti, cu triumful lui Radu in Gubavi si la Stefeni pe Neajlov dar cu biruirea sa la Clejani, urmata de retragerea peste munti, la Brasov. Primejdia era mare pentru ca, desi Mehmet ar fi trebui sa se retraga acum, odata indepartat pericolul, el decide sa il trimita pe Teodosie la Constantinopol si sa pastreze tronul pentru sine.

Tara putea deveni pasalac, ca si Bulgaria, Serbia si Grecia. Cronica adauga chiar ca de la Constantinopol i se daduse domnia, in urma unei cereri pe care o facuse. Daca planul lui Mehmet nu a izbutit, aceasta se datoreaza in intregime perseverentei si vitejiei lui Radu de la Afumati. Ajutat de voievodul Ioana Zapolya, Radu se repliaza in Ardeal, infrange oastea turceasca la Grumazi, fugarind-o pana la Nicopole si Sistov, unde au loc alte ciocniri. Peste nu mai mult de o luna insa, atacul furibund al lui Mehmet il obliga pe roman sa se retraga inca o data, in august 1522. Tronul este din nou dobandit in octombrie, dupa batalia de la Cetatea Poenarilor, iarasi recucerit de turci in februarie 1523, pentru a fi recastigat de Radu in aprilie 1523, in urma unui nou razboi.

Devenise limpede pentru domnul Tarii Romanesti ca lucrurile nu puteau continua in aceeasi maniera si ca trebuia sa ajunga la un consens cu Poarta. Tratativele anuntau sa aiba un final fericit, succesul chiar fiind anuntat la un moment dat la Brasov cand, in urma opozitiei lui Mehmet, o terta parte are castig de cauza, tronul fiindu-i incredintat lui Vladislav, nepotul lui Vladislav al II-lea (1447 – 1456). Noul domn se bucura la inceput de sustinerea Craiovestilor, dupa care intre cele doua parti erupe un conflict. Vladislav este inlaturat in noiembrie 1523 de catre boieri, care inscauneaza domnitor pe ruda lor, comisul Badica, fiu nelegitim al lui Radu cel Mare si var primar cu Neagoe Basarab. Domnia lui tine insa putin, deoarece turcii simuleaza confirmarea inscaunarii si, intinzandu-i o capcana, il “scurteaza de cap”.\

Radu de la Afumati, deja pornit impotriva noului domn, se foloseste de imprejurare si reocupa scaunul Tarii Romanesti. Vladislav nu avea totusi sa renunte prea usor la tronul pe care il avusese in stapanire si, dupa ce reface prietenia cu Craiovestii, porneste impotriva lui Radu, care, in iunie 1524, se vede fortat sa se retraga in fata adversarului sau. Cu tot ajutorul primit din partea Craiovestilor, Vladislav refuza sa uite conflictul din trecut si il inlocuieste in dregatoria de mare ban pe Parvu printr-un anume Tatul. Puternicii si ambitiosii boieri de peste Olt nu accepta cu prea mare usurinta o asemenea umilire si, drept raspuns, trec de partea lui Radu de la Afumati. Avandu-i alaturi, acesta izbuteste sa inlature pe Vladislav, prin lupta crancena de la Didrih din septembrie 1524.

Dar Radu era constient ca, “fiind putini si tara mica, nu vor putea sa se tot bata cu un imparat ce au luat si au cuprins atatea tari si are o multime de oameni”. Aceasta realitate avea sa fie sustinuta de batalia de la Mohacs, in 29 august 1526, unde maghiarii au fost spulberati de turci. Ca atare, Radu trebui sa se supuna fatalitatii: primi de la sultan steagul de domnie, in felul acesta tara fiind scapata de primejdia de a fi transformata in pasalac, asa cum se va intampla, ceva mai tarziu, cu mult mai puternica Ungarie. Noile tratative cu turcii sunt incununate de succes, pentru a ajunge aici Radu fiind nevoit sa se duca el insusi la Poarta, unde se va bucura de sprijinul pretios al sangeacului Belgrad. La 1 februarie 1525, reintors in tara, domnul putea anunta brasovenilor ca-si intocmise treburile la Constantinopol. Era, in fond, o victorie pentru acela care timp de mai multi ani luptase impotriva turcilor.

Cu toata intarirea turceasca, anul 1525 nu fu insa un an linistit pentru Radu: Vladislav izbuti sa reocupe tronul pret de cateva luni, in timp ce in Mehedinti se ridica un vrajmas asupra voievodului, batut insa si ucis de catre banul Parvu Craiovescu. In anii urmatori nu se mai constata alte incercari de-ale domnisorilor, Radu de la Afumati avand parte si de un rastimp mai linistit. Dar un conflict de alta natura pandea din umbra. Spre finele anului 1525, sotia lui Radu, fiica vornicului Vlaicu, decedeaza iar el se recasatoreste, la sfarsitul lunii ianuarie 1526, cu Ruxandra, fiica cea mai mica a lui Neagoe Basarab. Devenea astfel ruda cu puternica familie a Craiovestilor, care va fi de acum inainte alaturi de domn. Savarsind insa casatoria, isi va atrage dusmania lui Stefanita, domnul Moldovei, care o vroia si el de sotie pe aceeasi femeie, pe temeiul unei vechi fagaduieli a lui Neagoe.

Aceasta situatie va face ca anul 1526 sa fie marcat de o prima expeditie de razbunare a lui Stefanita, o a doua, un raspuns din partea lui Radu si o a treia replica a celui dintai. Recunoscut de turci si sprijinit de Craiovesti, Radu ar fi putut domni vreme indelungata, daca nu cadea victima unui complot ticalos. Spre sfarsitul anului 1528, o grupare de boieri, in frunte cu Neagoe vornicul si Dragan postelnicul, nemultumiti probabil de influenta puternicei familii de peste Olt, se ridica impotriva domnului. Acesta, surprins si neavand la indemana oastea spre a li se opune, este nevoit sa fuga in graba. Se indreapta inspre partea de apus a tarii, unde stia ca va gasi ajutorul Craiovestilor, dar boierii il ajung pe drum, la Ramnicu Valcea si, nerespectand nici macar lacasul dumnezeiesc in care Radul de la Afumati se refugiase, il ucid in biserica de pe dealul Cetatuii, sub ochii ingroziti ai preotului, la data de 2 ianuarie 1529, aceeasi zi in care este ucis si fiul sau Vlad.

Trupul lui Radu a fost dus la manastirea din Curtea de Arges, desupra mormantului sau s-a asezat o lespede frumoasa de marmura, pe care viteazul voievod este infatisat calare, cu buzduganul in mana si cu mantia fluturand. O lung inscriptie pomeneste toate razboaiele pe care le-a purtat: primul fara indicarea localitatii, apoi “la Gubavi; la satul Stefeni pe Neajlov; la Clejani; la Ciocanesti; la cetatea Bucuresti; la cetatea Targovistei; la raul Argesel, la satul Plata; la Alimanesti, pe Teleorman; cel mai iute si cel mai vartos din toate razboaiele la Grumazi, cu 7 sangeacuri; la Nicopole; la Sistov; la cetatea Poenari, cu taranii; la Gherghita; iar la Bucuresti; la oras, la Slatina; la cetatea Bucuresti, cu Vladislav voievod; la satul Rucar; la Didrih.” Nu mai putin de douazeci de lupte in trei ani si ceva, dintre care multe victorioase. Poate tocmai de aceea un document de la Mihnea, din 4 iunie 1588, il si numeste pe Radu “cel Viteaz”.

Poate ca renumele si amploarea bataliilor purtate de Radu de la Afumati cu turcii si cu toti asupritorii Tarii Romanesti ai inceputului de secol XVI nu sunt considerate de talia actelor de vitejie si a domniilor unor voievozi cu greutate precum Mihai Viteazul, Stefan cel Mare sau Mircea cel Batran. Poate ca bataliile lui Radu de la Afumati au fost mai multe niste batai decat niste razboaie si poate ca in intregul angrenaj el a indeplinit numai rolul unui surub sau al unei mici rotite dar, chiar si in lipsa acestor componente, acolo si atunci unde este nevoie de ele, poate functiona optim un ansamblu. Cu siguranta, si soarta Tarii Romanesti ar fi putut fi una mult mai sumbra daca Radu, cel din Afumati, nu s-ar fi ambitionat, din patriotism sau din orgoliu personal – nici macar nu mai conteaza atat de mult – sa nu lase patria in maini vrajmase si straine. Desi scurta si mereu intrerupta de luptele cu cei ce pretindeau tronul de la Poarta, domnia sa a reprezentat una dintre cele mai elocvente lectii de demnitate ale luptei impotriva Imperiului Otoman.