Secrete și amantlâcuri în Castelul Peleș

Secrete și amantlâcuri în Castelul Peleș

Vă așteptăm comentariile și pe pagina de Facebook.

„Majestate, nu vă lipseşte absolut nimic pentru a fi societară a Comediei Franceze!”, i-a spus Reginei Elisabeta o mare actriţă pariziană. Nu era câtuşi de puţin vorba despre un elo­giu mieros. Soţiei regelui Carol I îi plăcea la nebu­nie să pozeze. La propriu şi la figurat. Regina-poetesă a României ţinea de mult timp prima pagină a marilor jur­nale europene, prin apariţiile ei mereu sur­prinzătoare, prin anturajul său de cea mai bună condiţie intelectuală şi prin preocu­pările artistice aflate în avangar­da epocii. Existau chiar ziare care ţineau rubrici per­manente legate de viaţa Re­ginei Elisabeta. Când duceau lipsă de informaţii, inventau, şi tot scriau ceva, despre populara suvera­nă a României! Dar mai presus de orice, consoarta lui Carol I avea fler şi ştiinţa punerii în scenă. Ştia „să se vândă”, ştia să se facă plăcută, ştia să epateze, de câte ori apă­rea ocazia. Avea toate calităţile să o facă – era de o erudiţie impresionantă şi de un farmec magnetizant – şi nimeni nu o putea întrece în născocirea de decoruri şi de scenarii care să fure privirea unui public avid, şi atunci, ca şi azi, să arunce un ochi la luxul şi rafinamentul vieţii celebrităţilor. Cu prilejul unei vizite pe care i-o face la palat, viitoarea regină Maria o găseşte pe Elisabeta în camera sa, într-un decor demn de un mare studio  hollywoodian.

regina elisabeta a romaniei

 

„Cu siguranţă că punerea în scenă fusese atent studiată. Lumina venea dinspre tavan, iar ea era înveşmântată în alb şi sprijinită de per­nele ca de zăpadă, cu vocea extrem de melodioasă, cu gesturi largi şi binevoitoare şi cu dantura lumi­nată de un zâmbet încântător, iar pe de altă parte, expresia tra­gică a ochilor săi, de un albastru in­tens. Totul produ­cea exact efectul dorit… S-ar fi zis că, prin însăşi firea ei plină de fantezie, se credea mereu într-un specta­col”. Într-un spectacol va fi crezut că a nimerit şi cele­brul scriitor Pierre Loti, când, invitat la Sinaia de către buna sa prie­tenă, o găseşte aşezată la orgă, scufundată în­tr-un preludiu de Bach, înconjurată, ca într-un ta­blou vivant, de adoratele ei domnişoare de onoare şi de alţi curteni, figuranţi obişnuiţi, deja, ai unor astfel de „scene”.

Cine a fost Regina Elisabeta

Nu a fost numai prima regină a României, dar şi scriitoare. Purta pseudonimul Carmen Sylva, ceea ce s-ar traduce prin ”Cântecul Pădurii”. Prinţesa Elisabeta von Wied a venit în România în 1869, la vârsta de 26 de ani, pentru a se căsători cu Karl von Hohenzollern, care a domnit sub numele regal de Carol I de România. În acea vreme Principatele Române era încă sub tutela Imperiului Otoman. După Războiul de Independenţă din 1877 şi Tratatul de la Berlin (1878), România a fost recunoscută ca regat, în 1881 iar Elisabeta a devenit prima regină a României. Elisabeta a fost supranumită ”regina-scriitoare” scriind enorm: peste o mie de poeme, 90 de nuvele, 30 de opere dramatice, patru romane, lucrări cu caracter memorialistic şi basme pentru copii.

L-a admirat sincer pe Mihai Eminescu, fiind o pasionată cititoare a poemelor lui. De altfel, ea şi-a făcut o datorie de onoare din a încuraja tinerii talentaţi să studieze prin intermediul unui program de burse. Regina şi-a făcut un anturaj de artişti în devenire la momentul respective, cum au fost George Enescu sau Elena Văcărescu ori i-a sprijinit financiar, ca în cazurile pictorului Nicolae Grigorescu şi poetului Vasile Alecsandri. Regina Elisabeta a fost o mare admiratoare a poetului Mihai Eminescu l-a recompensat cu ordinul Bene Merenti şi a vrut să îl ajute cu o importantă sumă de bani. Marele poet a refuzat să ridice premiu, cunoscute fiind opiniile sale împotriva Regelui Carol I. Relaţiile cu soţul ei nu au fost, de la un punct, cele mai bune, dar stricteţea etichetei regale, precum şi educaţia germană a ambilor a impus o atitudine responsabilă şi demnă amândurora. Între Regina Elisabeta şi Regele Carol I nu a fost dragoste la prima vedere. Ce i-a unit pe cei doi au fost idealurile.

Drama din spatele pozei

În spatele scriitoarei de succes şi al marii vedete de presă internaţională se ascunde, însă – puţini ştiu asta – o regină tristă, adesea deprimată, pradă dispe­rării. Căsătoria cu Carol I, încheiată în pripă, din ra­ţiuni politice, e lipsită, de la bun început, de fiorul pa­siunii. Înainte să fi adoptat, ca rege al României, mas­ca lui intransigentă şi aspră, tânărul Carol fusese forţat de familie să renunţe la o mare iubire, pentru care voise să sacrifice şi averea, şi rangul princiar. Stilul ca­zon şi rece avea, deci, explicaţii senti­mentale, şi poa­te că dintr-o dorinţă de răzbunare pe soartă impu­sese severitatea şi „castitatea” compor­tamentului pu­blic, tuturor celor din anturajul casei regale, unde onoarea era mai pre­sus de orice!

Peste această rigiditate sufletească a regelui, aveau să se suprapună anii grei de început de domnie, cu ameninţări din toate părţile, atât în ţară, în plină revoltă politică internă, între liberalii radicali şi conservatori, cât şi în străinătate, în contex­tul războiului dintre Franţa şi Germania. Iar moartea, în 1874, a singurului copil al cuplului domnitor, prin­cipesa Maria, duce la o şi mai mare înstrăinare între cei doi. Regina Elisabeta nu-şi mai revine din trauma pierderii fetiţei sale şi se dedică scrisului. „Voiam să găsesc ade­vărul. Dar în dra­goste nu era adevărul şi nici în renun­ţare nu era. Şi suferinţa m-a îndrumat spre căsnicie, m-a făcut mamă şi mi-a încărcat umerii cu muncă din belşug. Dar prea puţin mi-a fost dat să port această mare onoare de a fi mamă, căci ochii luminoşi ai copilului meu s-au stins, iar căp­şorul i l-am culcat în si­criu”, scrie regina Elisabeta, semnând Carmen Syl­va, cu pseudonimul care a făcut-o ce­lebră în toată lu­mea.

În nume­roase alte pasaje din scrierile sale, Eli­sabeta po­ves­teşte des­pre atmosfera de Crăciun de la palat: tris­tă, posomorâtă, tăcu­tă, apăsătoare. Singura con­so­lare care-i rămâne e evadarea în teatrul pe care îl pune în scenă, zi de zi, şi în care joacă, cu fervoare de veri­ta­bilă societară a Comediei Franceze, rolul principal. Imagini dintr-un univers cu străluciri inven­tate, com­plet străin de adevăratele frământări sufle­teşti ale Reginei. Complice în tot acest joc, considerat de multă lume exagerat, îi vor fi, mereu, domnişoarele sale de onoare, o mână de tinere românce, din cale afară de fru­moase, talentate şi educate, care-i devin, prac­tic, fiice adop­tive, mămoasei Regine Elisabeta, luminân­du-i viaţa cu afecţiunea lor.

„Ele sunt fetele mele”

Conform protocolului im­pus de Carol I, Regina Elisa­beta avea o curte compusă din două doamne de onoare, o mare maestră a veşmintelor, o mareşală a curţii, o secretară şi o cititoare. Doamnele de onoa­re îi organizau audienţele şi-i ţineau companie, îi citeau, bro­dau alături de ea şi dezbă­teau ultimele zvonuri din înal­ta societate, notează biografii reginei. Pe lângă acestea, mai erau şi câteva domnişoare de onoare, fete cultivate, din os boieresc, pe care regina le lua sub aripa sa protectoare, cu gândul de a le asi­gura un viitor în înalta societate. „Ele sunt fetele mele, o înlo­cuiesc pe micuţa mea Maria”, obişnuia să spună regina. Domnişoarele de onoare îi sunt fidele colabo­ra­toare în încercările literare, o ajută cu traduceri, o acompaniază când cântă la pian, sunt vedete ale sera­telor culturale pe care le găzduieşte Regina şi, mai mult decât orice, îi împărtăşesc visările şi îi sunt cele mai apro­piate con­fi­dente. Alături de ele îşi îneacă ama­rul doru­rilor, cu entuziasmul lor îşi înse­ninează zilele, cu ele se sfătuieşte şi pe ele le sfătuieşte ca să o ia pe drumul cel bun în viaţă, pe ele le visează îm­plinite şi fericite, aşa cum şi-ar fi do­rit-o pe Măriuca ei, dacă Dumnezeu i-ar fi dat zile… Fetele acestea, pe care le identifică până la obsesie cu sărmana Maria, sunt viaţa ei!

Viitoarea regină, principesa moştenitoare Maria, soţia lui Ferdinand, descrie cu inteligenţa şi talentul ei literar atmosfera din jurul Elisabetei. „Bătrâne doam­ne şi bătrâne domnişoare, într-o admiraţie to­tală pentru regină, în­cercau să o incite la confi­denţe, gata oricând să-i ştear­gă lacrimile ce ţâş­neau dintr-o exagerată sen­si­bilitate. În aer plutea o oarecare febrilitate provo­cată de subiectul con­ver­saţiei: o pasiune pentru vreo bu­cată muzicală, o broderie, un tablou, o carte minuna­tă”. Mai puţin răutăcioşi cu anturajul Reginei, alţi oaspeţi ai Pala­tului le conturează „gla­muros” pe „fete­le” Elisa­betei.

Moldoveancă de neam, mărunţică, pa­lidă, cu păr negru şi ochi mari, al­baştri, de o graţie de­să­­­vâr­şită, Lu­cie Ghi­ca, una din­tre dom­ni­şoa­rele de o­­­noare pre­fe­ra­te, era ne­poa­ta de fiu a fos­tului dom­ni­tor Gri­gore Ghica, iar din partea ma­mei, se tră­gea din fa­milia Ro­setti-Rosno­va­nu. La rândul său, Eufro­sina Gră­dişteanu, foar­te frumoasă şi im­punătoare, cu un minunat păr lung şi blond, era fiica lui Emanoil Gră­dişteanu, preşedinte al Curţii de Conturi, şi a Ale­xandrinei Gră­dişteanu, născută Darvari, fiica marelui căminar Mi­hail Darvari. Alături de ele se afla şi Maria Assan, cunoscută artistă, cu studii de canto la Stras­bourg şi Paris, un glas frumos şi cultivat, cum nu pu­teai auzi la alte curţi regale europene. În alte perioade, Livia Maio­rescu, erudita fiică a marelui Titu Maiores­cu, şi remarcabila scriitoare Elena Văcărescu, care avea să devină prima femeie membru de onoare a Academiei Române, au ocupat şi ele onorantele locuri de domni­şoare în alaiul Reginei, potolind, cu gingăşie şi graţie, locul gol pe care moartea Mariei îl lăsase în inima neconsolatei Regine.

Veşti negre

Regina îşi iubeşte „fetele” ca pe ochii din cap. Dom­nişoarele Ghica, Grădişteanu, Assan, Maiorescu sau Văcărescu dau, prin prezenţa lor specială, un aer rafinat serilor la Palat. Vâlva pe care apariţiile Reginei o iscă peste tot în lume nu are cum să nu se răsfrângă şi asupra lor, iar Elisabeta însăşi întreţine acest joc, căci şi-ar dori să le vadă împlinite şi fericite, alături de pretendenţii cei mai de seamă, care treceau în număr mare, pragul evenimentelor culturale pe care le pa­trona.

Adevărul e că mizanscenele Reginei îţi fură ochii! Stau şi mă minunez privind, într-un vechi album ilus­trat de epocă, una dintre fotografiile „marca Elisabeta de România”. Îmbrăcată într-o rochie albă, lungă şi învolburată ca spu­ma mării, cu părul nins şi strălu­citor, ridicat ca o coroană peste chipul pătruns de emo­ţia muzicii, Regina tronează în faţa unui pian somp­tuos ca un altar. Mâi­nile delicate plu­tesc deasupra clape­lor şi, în magia în­scenării, ai putea ju­ra că pianul cântă singur, inspirat de far­mecul Elisabetei!

Dar sce­na nu e în­treagă: în spatele re­ginei, pe un jilţ mai jos, imitând la per­fecţie aerul şi poziţia impozantei suve­ra­ne, e Lucie Ghica. Graţioasă şi melan­colică, cu părul ne­gru şi cu ochi elec­tri­zanţi, înveş­mân­tată într-o rochie ce contrastează cu cea a reginei, Lucie împli­neşte fotografia, ce pare un desăvârşit ta­blou alegoric. Are tot ce îi trebuie: me­ta­foră, emoţie, po­veste…

Dintr-un astfel de tablou idilic va fi smuls-o Ca­rol I pe Re­gina Elisabeta, la Peleş, într-o după-amiază de oc­tombrie, pentru a-i spune, ca tăişul unui pumnal, teri­bila veste pe care tocmai o aflase de la „informa­torii” palatului: între domnişoara de onoare Lucie Ghica şi maiorul Nicolae Vlădo­ianu, ofiţer în garda regelui, e o poveste secretă de dragoste! Anume, nu doar o sim­plă idilă, uşor de şters cu bure­tele, ci un veritabil scandal! Ma­iorul e însurat cu fiica lui Dimi­trie Ghica, preşedinte al Senatului, iar Lucie e însărci­nată! Însemnările de Jurnal ale Regelui din seara zilei de 14 octombrie 1882 nu cadrează de­loc cu scenariile fastuoase ale Re­gi­nei: „Elisabeta la mine”, notează Carol. „E complet uluită de scan­da­lul L. Ghica, care a avut o legă­tură cu Vlădoianu şi ar fi însăr­cinată. Ora 6 1/2 la masă. Suntem amândoi foarte abătuţi”. Dar pră­pădul abia începe. Cercetările Re­gelui duc la noi piste: relaţia dintre o altă domnişoară din anturajul re­ginei, Eufrosina Grădişteanu, şi baronul Paul Guil­laume, ataşat al legaţiei Belgiei la Bucureşti. De altfel, Eufrosina pare să nu fie la prima ei aventură „roman­tică”. „A fost cu Guillaume şi cu încă alţi domni”, notează, indignat, Carol I, în jurnalul său.

Scandalul domnişoarelor de onoare

Regina cade la pat, într-o profundă depresie, dar Re­gele nu are încotro, trebuie să taie, milităreşte, în carne vie. „Scandalul domnişoarelor de onoare!”, îşi şi imaginează Carol I titlurile ziarelor ostile casei re­gale. Verdictul e implaca­bil, fără drept de apel: „Îna­­inte de amiază, cu Elisabeta, am hotărât ca ea să mear­gă cu mine la Bucureşti, iar aco­lo să le con­ce­dieze pe cele trei fete. L. Ghica va ple­ca la mama ei, la Cernăuţi, E. Grădişteanu va fi căsă­to­rită, M. Assan, care a ştiut de toate acestea şi e complice, va fi şi ea concediată. Nu am schimbat nici un cu­vânt cu fe­meile. Elisabeta, seara, la mine, e foarte obosită şi ului­tă”. Nici măcar intervenţiile celor mai influenţi doi oa­meni politici din ţară, la acel mo­ment, prim-ministrul Ion C. Brătianu şi prinţul Di­mi­­trie Ghica, socrul maiorului Vlădoianu, nu reuşesc să schim­be, sau măcar să îndul­cească, decizia dras­tică a regelui. Onoarea şi morali­tatea casei regale stau, pentru Ca­rol I, înaintea oricăror alte calcule! Dar în ciuda mă­su­rilor, scandalul se inflamează.

Cele mai pesimiste aşteptări ale Regelui se confirmă. De la Bucureşti, din inima boemei inte­lec­tuale con­servatoare, Mihai Eminescu, care avusese, de altfel, prilejul să cu­noas­că în­dea­proape cer­cu­rile apro­pia­te Re­gi­nei, îi fa­ce iu­bitei lui, Ve­ro­nica Mi­cle, un scurt re­­zu­mat al „a­fa­ce­rii”. „Să-ţi po­ves­tesc ceva ne­au­zit – ca semn de de­mo­ra­li­za­ţie a­dâncă, ca­re a pă­­truns în so­cie­­tatea noas­tră greco-bulgară. Curtea regală e un adevărat… ho­tel. Toată lu­mea se-ntreabă ce s-a-ntâmplat la Sinaia. Garda de acolo a prins pe secretarul legaţiunii belgice ieşind noaptea pe fereas­tră de la domnişoarele de… onoare. Regele şi Re­gi­na… n-au aflat nimic. Radu Mehail depeşează însă Regelui o telegramă cifrată, prin care-l anunţă de tot ce se petrece la Curte. Regele are obicei de-a pune tocmai pe aceste domnişoare să-i descifreze depeşele. Din nefericire pentru ele, toate plecaseră în pădure, cu galanţii lor. Nu era decât Regina acasă. Regina se pune de descifrează depeşa şi-şi pune mânile-n cap… Iată un scandal fără pereche în analele curţilor euro­pene!”, scrie Eminescu, pe jumătate amuzat, pe jumă­tate intrigat.

Castelul încuiat

În timp ce Regina jelea pierderea Luciei Ghica, dezolată că blestemul propriei nefericiri era moştenit şi de „fiicele sale”, momentele de teatru melodramatic de la Palat se mută şi în biroul de lucru al lui Carol. „L-am chemat pe maiorul Vlădoianu şi i-am reproşat, în modul cel mai energic şi direct, că a sedus-o pe Lucie. El nu spune aproape nici un cuvânt şi leşină afară, în faţa uşii mele. Seara, cu Elisabeta, suntem amândoi agitaţi”.

Odată închis „cazul Ghica – Vlă­do­ia­nu”, Re­gele trece la povestea dintre Gră­dişteanu şi Guillaume, poveste cu impli­caţii diplomatice la cel mai înalt nivel. „Nici Eufrosina, nici baronul bel­gian nu erau căsătoriţi, aşa încât soluţia pare ceva mai simplă sau, oricum, nu atât de dure­roasă ca în primul caz: căsătorirea celor doi. Astfel, moralitatea casei regale putea fi salvată. Numai că, în realitate, lucrurile nu au fost deloc simple. Baronul Guillaume, înţelegând miza jo­cului, a înce­put să pună condiţii. Acceptarea că­să­toriei cu domnişoara care, conform spuselor lui Carol I, mai fusese şi cu alţi domni, trebuia să-i aducă o compensaţie în cariera sa di­ploma­tică. Baronul ştia, de asemenea, că regele Carol, a cărui soră, Maria, era căsă­torită cu un mem­bru al familiei regale belgiene, contele Philipp de Flandra, îi putea asigura astfel de avantaje. Între rege şi baron se desfăşoară o destul de în­delun­gată negociere, prin intermediari. În cele din urmă, ei ajung la un compromis. Guil­laume se căsăto­reşte cu Eufrosina, îşi con­solidează poziţia diploma­ti­că, iar onoarea casei regale rămâne nepă­tată”. (is­to­­ricul Vasile Docea, „La curtea iu­biri­lor repri­mate”, în Tribuna, mai 2004)

Când, după 1886, galantul Ro­bert Scheffer vine în România, ca secretar al Reginei Elisabeta, şi pri­­meşte una dintre camerele ocu­pate înainte de-o domnişoară de onoare, observă cu uimire că tot antu­rajul Reginei se uită cu ură la el. Abia târziu va realiza tânărul secretar, care erau dedesubturile ati­tudinii neprietenoase a domni­şoarelor de onoare: aducerea sa fusese strate­gică. Camera ce-i fu­sese repartizată obtu­ra ieşirile la ore nepotrivite ale celor din alaiul Reginei, iar uşa de la galeria care făcea legă­tura între castel şi lo­cuinţa aghio­tan­ţilor regali se în­cuia noaptea. Ochiul ager al rege­lui Carol veghea peste tot.

Nu uitați să distribuiți materialele care vă plac, contribuiți astfel la menținerea in viață a acestui site. Vă mulțumim !

Formula-As.ro

(Articol citit de 89 ori)
Voteaza articolul !
[Voturi: 3 Media: 5]

Vă așteptăm comentariile și pe pagina de Facebook.

1 0

Related Articles

Abonează-te prin mail:

Delivered by FeedBurner

0 Comments

No Comments Yet!

There are no comments at the moment, do you want to add one?

Write a comment

Write a Comment

Lasă un răspuns